carmina-mina

Iarna pe uliţă

2012-02-01T21:21:00.003+02:00

Iarna pe uliţă

George Cosbuc

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.

Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipând
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.

Gură fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureşe, când norii
Ploi vestesc.

Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.

Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.

Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!

El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Şi s-avântă, şi se crede
Că-i bărbat;

Cade-n brânci şi se ridică
Dând pe ceafă puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.

Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc - să mi te ţii!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!

El degrabă-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvăleşte
Pe-ntrecut.

- "Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post -
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!

Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin -
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!

Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.

S-oţărăşte rău bătrâna
Pentru micul Barba-cot.
- "Aţi înnebunit de tot -
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!

Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Şi-apoi zici că eşti român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară
Şi-o petrec cu chiu cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.

Nu e chip să-i faci cu buna
Să-şi păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.

Baba şi-a uitat învăţul:
Bate,-njură, dă din mâini:
- "Dracilor, sunteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la câini!

Şi cu băţul se-nvârteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.

Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De Satan.

Ba se răscolesc şi câinii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.

- "Ce-i pe drum atâta gură?
- "Nu-i nimic. Copii ştrengari.
- "Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!

Greierele si furnica

2012-01-07T21:24:00.002+02:00

Greierele si furnica

de Jean de La Fontaine

Petrecuse cu chitara

Toată vara.

Însă iată că-ntr-o zi
Când vifornita porni,
Greierele se trezi
Fără muscă, fără râmă,
Fără umbră de fărâmă.
Ce să facă?…Hai să ceară

La Furnică, pân’ la vară,
Niscai boabe de secară.
-“Pe cuvânt de lighioană,
Voi plăti cinstit cucoană,
Cu dobânzi, cu tot ce vrei!…”
Dar Furnica, harnică,
Are un ponos al ei:
Nu-i din fire darnică
Si-i răspunde cam răstit:
-Astă-vară ce-ai păzit?
-Dacă nu e cu bănat.
Zi şi noapte am cântat
Pentru mine, pentru toti…
-„Joacă astăzi dacă poti!”

La multi ani!

2011-07-26T10:53:00.000+03:00

La multi ani! CARMINA

Racul, Broasca si Stiuca

2011-07-18T12:00:00.000+03:00

Alecu Donici - Racul, Broasca si Stiuca

Racul, broasca si o stiuca
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aduca
Un sac cu grâu încarcat.
Si la el toti se înhama:
Trag, întind, dar iau de sama
Ca sacul sta neclintit,
Caci se tragea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus salta,
Stiuca foarte se izbea
Si nimic nu ispravea.
Nu stiu cine-i vinovat;
Însa, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc a ramas.

Asa-i si la omenire,
Când în obste nu-i unire:
Nici o treaba nu se face
Cu izbânda si cu pace.

Aventurile lui Sammy

2011-01-30T23:42:00.001+02:00

Sammy si lumea lui.

lumea lui Sammy

Ia uitati ce am vazut eu la cinema.

Si pentru ca mi-a placut (si imi place sa desenez) am lucrat un pic. E drept ca am beneficiat de un pic de ajutor.
Poate lipseste cineva, dar va las pe voi sa completati peisajul.

Craciun 2010

2010-12-29T00:01:00.002+02:00

Serbarea de sub bradut
Daca nu am ajuns la Gradi pentru serbare am serbat sub bradut

cam atat

Colindam, colindam

2010-12-04T18:41:00.001+02:00

Silent Night

Silent night, holy night,
All is calm, all is bright
Round yon virgin mother and child.
Holy infant so tender and mild,
Sleep in heavenly peace.
Sleep in heavenly peace.

Silent night, holy night,
Shepherds quake at the sight,
Glories stream from heaven afar,
Heavely hosts sing alleluia;
Christ the Saviour, is born!
Christ the Saviour, is born!

Silent night, holy night,
Son of God, love's pure light
Radiant beams from thy holy face,
With the dawn of redeeming grace,
Jesus, Lord, at thy birth.
Jesus, Lord, at thy birth.

colorand

2010-12-03T14:58:00.003+02:00

culori
stiu sa colorez

	Mosu'
bradutu'
	mi-am pregatit papucii
steluta

sau nu?
Vreti mai multe? Incercati si voi:

Branduse de toamna

2010-10-10T12:09:00.005+03:00

Brandusa
la padurea de deasupra "Aeroportului" din Stei

	1 .. 2 ... .. ... 3 mii
Planta perena de 10-20cm. Tulpina subterana - bulbotuber de 5-20 mm lungime; supraterana foarte scurta. Frunze 3-4, liniar lanceolate, sinuate, obtuze. Inflorescenta racem foarte scurt. Flori 1-4, actinomorfe, bisexuate; perigon roz-violaceu; antere violacei sau albastre. Fruct capsula, de la alungit cilindrica pana la alungit subuloasa, de 12-26 mm lungime. IV-V. Habitat: coline stepizate, pajisti.
	of nu mai pot, chiar trebuie sa le culeg pe toate?
no coment
	sunt pentru mama (care a stiut si mi-a dat si vestuta asortata)
no coment
	PA ne vedem data (toamna) viitoare

va asteptam si la primavara

A doua carte cu Apolodor

2010-10-01T17:39:00.014+03:00

1. Iată-l pe Apolodor Fost, pe vremuri, călător. Să reţinem cel puţin Faptul că e pinguin. . Lângă el e Amedeu, Cel mai cumsecade leu, Cântăreţ la clarinet Şi, din când în când, poet. . Blondul din fotografie Este cangurul Ilie. Fiind cangur, aşadar, Are şorţ cu buzunar. . Pe toţi trei, iubindu-i foarte, Vi i-am adunat în carte. ……….	2. Câteodată, foarte rar, Amedeu e grădinar. . Azi, pe când stropea şi el Un ghiveci cu muşeţel, Ploaia a-nceput să pice Şi, deodată, Amedeu, Încruntat ca orice leu, Tremură puţin şi zice! -Vai, săracul muşeţel! Ce să-i faci? Păcat de el! Ploaia asta o să-l strice… . Şi-a fugit la adăpost. . Iar sărmanul muşeţel, Părăsit şi fără rost, S-a simţit destul de prost Până când Apolodor I-a sărit în ajutor. …………	3. Muzica e o minune Când o faci cu pasiune. . Ce ne cântă Amedeu? Uvertura la Orfeu… . Dar, când stai prea mult la soare, Dacă nu-ţi pui pălărie, Chiar şi fără melodie, Capul, sigur că te doare. . Cunoscând acest simptom, Deseori văzut la om, Iată că Apolodor Împreună cu Ilie Cară umbra unui pom Lângă muzicantul lor… …………..	4. Amintim că orice minge Prin culoare se distinge. . Câte una se mai poate (Dacă are greutate) Fără vina nimănui Să producă un cucui. . De-asta e Apolodor Şi la sport prevăzător… …………..
5. Cum, de fapt, orice cântar Te înşeală foarte rar, Am să aflu, gram cu gram, Câte kilograme am… . Prea sunt greu! Sau e stricat, Sau acest automat Nu-şi cunoaşte nici măcar Meseria de cântar. . Mă temusem de pomană: A avut şi el o toană… ………….	6. Pentru că la piaţă, azi Se aflau atâţia brazi, Până seara Amedeu Şi-a făcut un pom de leu. . Iată pomul lui Ilie: N-are nici o jucărie. Pentru canguri sunt normale Darurile vegetale. . Mai adaug şi susţin Că, făcut din crengi de pin, Pomul pentru pinguin E frumos când este plin. …………..	7. Zilele de carnaval Se sfârşesc cu „Mare Bal”. . Deci, aflând acestea toate Din afişe colorate Şi gândindu-se, cei trei, De la bal că nu se poate Să lipsească tocmai ei, Şi-au făcut în graba mare Toate cele necesare. . Şi acuma, când au mască, Cine să-i mai recunoască?… …………..
8. Bulgărele mic (fireşte, Dacă se rostogoleşte) Se preface în morman, . Iar un morcov şi-un tăciune Fac din bulgăre un june Pinguin sau pelican. . Dar un pinguin răceşte, Cât ar fi de dolofan, Chiar când este pelican (Dacă este frig, fireşte) Deci, e foarte necesar Să-i pui şapcă şi fular. …………….	9. Sigur că Apolodor Este cel mai bun schior. . Îl vedeţi cum se descurcă? Unde e nevoie, urcă. . Ştie cum să ia, la pantă, Poza cea mai elegantă Şi porneşte mai departe Chiar cu schiurile sparte… ………….	10. -Soarele de la amiază Văd că nu prea se bronzează Nici pe gât şi nici pe piept, Nici pe spate, nici pe faţă. Fii şi tu băiat deştept, Vino mai de dimineaţă. . Cum e el ascultător, A venit Apolodor Pe la cinci şi jumătate Şi a stat mai mult pe spate Şi-a făcut, pe îndelete, Raze ultraviolete. . Şi pe urmă, a mai stat Până s-a decolorat. …………..	11. Dacă vezi că nu e chip Să faci plajă pe nisip, De căldură şi dogoare, Te arunci frumos în mare. . Şi pluteşti, pluteşti, pluteşti, Printre alge, printre peşti, Prin talaze, peste stânci, Pe sub apele adânci, Printre sute de catarge Ale navelor pierdute, Printre scoicile tăcute, Unde unda nu se sparge, Şi înoţi, înoţi, înoţi, Până simţi că nu mai poţi. . Astfel, înotând de zor, Pentru plajă, tocmai jos A găsit Apolodor Locul cel mai răcoros. Şi acum doarme profund Pe nisipul de la fund… …………….
12. -Se cuvine fiecare Să aducă demâncare! . Astfel, răspicat şi greu, Îşi încheie Amedeu Înţeleapta cuvântare. . Şi, cu pasul lor uşor, Au pornit la drum, apoi, Gospodarii amândoi: Leul şi Apolodor. Iar Ilie a rămas. . Şi-a trecut aşa un ceas. Şi pe când şedea Ilie Singur în bucătărie, Ce aduce Amedeu? Caşcaval de Penteleu… . Mai târziu, Apolodor Vine cu un peştişor…. …………….	13. -După ultimele ştiri, Astăzi vom avea la masă Şi vreo câţiva musafiri. Şase ouă ai în plasă, Du-le tu, frumos, acasă. Fii atent să nu le spargi: Plasa are ochiuri largi… . De atent, a fost atent, N-a uitat nici un moment; Preţiosul aliment Nu i-a fost indiferent: Nu că-i fac un compliment, Dar l-a dus cu sentiment, L-a purtat uşor şi lent, Dând dovadă de talent. L-a ferit şi de ciment, Şi de zid, şi de curent. S-a purtat cu el prudent, Dar n-a fost suficient. . -Ghinionul, evident! Şi cum plasa n-a fost nouă Au ieşit, prin accident, Şase musafiri, din ouă… …………….	14. -Ce balon ai, Amedeu! Dă-mi-l să mă joc şi eu… . Când te roagă cineva Ce-ţi rămâne de făcut? I l-a dat cu împrumut – Se putea să nu i-l dea? . Iar acum, Apolodor, Tot el strigă: – Ajutor! Amedeu! Nu vezi că zbor? ……………	15. Coborârea e plăcută Cu oricare paraşută, Mai ales când eşti decis Să o faci cu scop precis. . Astfel, cel care coboară, Dacă are multă sfoară Şi mai are şi un zmeu, Chiar de-ar coborî mereu, Zmeul, e de presupus Că se va urca mai sus Şi, de-acolo, n-o să cadă, Ba, adeseori, în plus, O să dea voios din coadă, Mulţumit şi zâmbitor. . (Teoria de mai sus E a lui Apolodor.) …………….
16. -Iar faci mofturi la mâncare… Spune, cum vrei tu să creşti? Să-ţi mai pun un pic de sare? Dacă nu mănânci, slăbeşti… Să-ţi aduc salată crudă? Poate vrei să-ţi fac un ceai… . Dar Ilie, să n-audă! Nu mănâncă, nici să-l tai… Stă cu ochii în tavan, N-are chef nici de răspuns… . Şi aşa, după un an, Iată, bietul ce-a ajuns… ……………..	17. S-a-ntâmplat ceva grozav: Azi, Ilie e bolnav, După cât se pare, grav! . Înţeleptul Amedeu (E şi doctor, va să zică) Priceput, ca orice leu, Îl consultă şi explică: -Unii canguri, fac aşa: Când mănâncă, trag la fit, Ţin mâncarea pe măsea, Mestecă, dar nu înghit, Şi, păstrând mâncarea-n gură, Fac un fel de umflătură Care, când e uriaşă, Leii o numesc toltoaşă. Deci, Ilie are încă Boala asta. Ce să fac? Nu cunosc decât un leac: Să înghită ce mănâncă… ……………….	18. …Deci, găsind în almanah Nişte note, Amedeu A lăsat jocul de şah, Preferat de orice leu Şi a spus: – Priveşte! Ah! Numai melodii de Bach Pentru clarinetul meu. Ţine-le, Apolodor… . Nu-i plăcut şi nici uşor Dacă ţii ceva prea mult, Ba e chiar obositor. Deci, a spus Apolodor: -E un ceas de când te-ascult, Prea iubite Amedeu… Mulţumesc. Acuma, ah! Mai slăbeşte-mă cu Bach. Pentru mine e cam greu… . Dar mai cugetând un pic, Pentru bunul meu amic A găsit el o metodă – Foarte simplă şi comodă Ca să cânte cât vrea, ah! Melodiile de Bach. …………….	19. Cel mai mare cititor Este tot Apolodor. . Iată-l, a ajuns acum La al treilea volum Şi ia carte după carte Şi citeşte mai departe. . Ce-o fi învăţat din toate Paginile studiate Meşterul Apolodor? . Cum se face un vapor… …………….
20. Am notat în calendar: Azi e ziua lui Ilie. Să intrăm în florărie; Un buchet e necesar. . Vai, cu câtă bucurie O să pună la ierbar Florile primite-n dar Şi ce vesel o să fie! . Iată clipa! Am ajuns! Iar Ilie, bine tuns Şi cu şorţul din portret, . De emoţie pătruns, A mâncat, încet, încet, Jumătate din buchet… . (A compus acest sonet Amedeu, leul poet.) …………….	21. Astăzi, Amedeu mi-a spus că Nu admite nici o muscă, Ba mi-a arătat şi câte Sunt murdare şi urâte. . Uite una, pe covor! M-a simţit…Porneşte-n zbor Şi se-aşază fără teamă Drept la Amedeu pe coamă. . Ca să fiu operativ Şi s-o prind definitiv Trebuie să fac un salt Mai precis şi mai înalt. . …La sfârşit, o constatare: Unde dai şi unde doare… ………………..	22. Ca să creşti, eşti obligat, Când e ora de culcat, Să te urci frumos în pat. . Spune-i asta lui Ilie! Nu se culcă, orice-ai face. De culcat, nu vrea să ştie. Parcă patul are ace… . Azi aşa, mâine la fel, Când să-l culci, fuge pe stradă Ia uitaţi-vă la el: Parcă a-nceput să scadă… . Peste-un an şi jumătate Cam aşa o să arate… …………………..	23. -Zgomotul e foarte rău Pentru cei din jurul tău. Îl suport destul de greu Chiar şi nervii mei de leu… . Astfel zice Amedeu! Şi adaugă: – În fine! A plecat…E foarte bine… După ce-am scăpat de chin Să mă liniştesc puţin. . După care, împăcat, Şade pe fotoliul pat Şi apasă pe buton. Vai, ce mare ghinion! Astăzi la televizor, E program Apolodor… …………….
24. Sportul e folositor Pentru toţi. Apolodor Boxul face muşchi de fier, Dar mănuşile de piele Pentru mine sunt cam grele Să le port numai pe ger. . Printre altele, un sport Mă atrage cel mai tare: Să ridic, fără efort, Greutăţile uşoare… …………………..	25. Cangurii, precum se ştie, Suferă de anemie. . Iată marele motiv, Iată pricina ciudată Pentru care niciodată N-am putut să fiu sportiv. . Dar se vede din portret Că, deşi nu sunt atlet, Mi-am făcut un şorţ de sport Şi, din când în când îl port. ………………..	26. -Mare om a fost acela Care-a inventat umbrela! . După cum putem vedea Cel ce cugetă aşa Este leul Amedeu. . Iar după un sfert de ceas, Când îi cade-un strop pe nas, Cugetă, acelaşi leu: -Orice ploaie, va să zică, Până ce porneşte, pică. O să plouă. Este clar. Să deschid umbrela… . Dar, Laolaltă, trei umbrele S-ar ciocni rău între ele, De n-ar fi Apolodor Şi un pic inventator… ……………….	27. Printre alte vorbe vechi A rămas de la strămoşi Vorba că pe mincinoşi Îl cunoşti după urechi. . Chiar adevărat să fie? Cam de şase ori pe lună, După câte ştiu, Ilie Spune câte o minciună…. ……………….
28. E ştiut că orice peşte În borcan se plictiseşte. . Deci, având Apolodor Prin vecini, cam de un an, Un prieten bicolor – Corcitură de biban – Şi aflând Apolodor Că amicul bicolor I se plictisea de moarte, I-a făcut cadou o carte. . De atunci, acel biban Cere zilnic un roman… ……………….	29. Orice fluture se cere Pus între lepidoptere. Dar un lucru pare clar: Până-i vezi în insectar Aripa de chihlimbar Poţi fi sigur, uneori, Că gonindu-l printre flori Fluturele nu se lasă Până nu te vede-n plasă… . P.S. Unde-un un cuvânt mai greu (Cum ar fi lepidoptere), Întrebaţi-l pe-Amedeu, Vă răspunde cu plăcere. ………………	30. La culcare, nu-i frumos Şorţul să-l arunci pe jos. Pune-l pe un scăunel. Lui Ilie nici nu-i pasă, Parcă n-ai vorbi cu el. Şorţul, tot pe jos îl lasă. Dimineaţa, şorţul cui E mototolit şi şui?… …………	31. Ce-o fi oare în borcan? Mere, pere, suc de hrean Sau sirop de leuştean? Eu sunt vegetarian… O fi plin? Sunt curios… Ia să-l trag puţin în jos. . După cum puteţi vedea, În borcan era vopsea… ……………….
32. Pinguinii – doi la mie - Sunt pescari de meserie. Ceilalţi, ca Apolodor, Numai dacă au răbdare, Prind şi ei, de ziua lor, Câte-un peşte foarte mare. De asemenea, se ştie Că Apolodor, din apă, Scoate câte o scrumbie Afumată sau cu ceapă. . Cel mai greu se pescuieşte Unde nu există peşte, Dar şi-acolo, deocamdată, El a pescuit o gheată. …………….	33. Cine e acest erou Încălţat şi cu tricou? . E nevoie să mai spun? . Cum de este cel mai bun Şi mai glorios portar? Cum de este lăudat Chiar în „Sportul Popular”? Cum de are pieptul lat? Cum a devenit atlet Şi de unde i-a fost tras Faima lui de mare as? . Cred că nu e un secret: Poate învăţaţi la şcoală Sau aflaţi de la părinţi Că Apolodor se spală Zilnic, de trei ori, pe dinţi… …………..	34. Pe sub vechile cetăţi Se găsesc antichităţi. . Câte unele (nu toate) S-au păstrat pe jumătate. Deci, săpând, Apolodor A găsit o jumătate Dintr-un antic senator Cu veşminte colorate Şi i-a spus lui Amedeu: -Ăsta e pentru muzeu. Ia te uită cum îl dreg: În oglindă e întreg… …………..	35. -Unde fugi, Apolodor? Pentru ce atâta zor? N-auzi? – strigă Amedeu – Stai puţin că vin şi eu. . Iată, după ei, Ilie Vine ca o vijelie: -Unde fugi, Apolodor? Pentru ce atâta zor? Ce te-oi fi grăbind aşa? Poate arde undeva. . Strigă şi el, de pomană, Şi pe urmă, ţin-te goană… . La sfârşit e mai uşor Să expunem într-o frază Goana lui Apolodor: El, savant cum altul nu e, Vrea să vadă o statuie Şi să afle personal, Dacă e sau nu pe cal. …………..
36. Peste piatră, peste lut, Merge un astronaut; Merge în necunoscut, Calcă grav, calcă tăcut Şi e foarte precaut… . Câtă cale-a străbătut Prin acest lunar ţinut! Pe deasupra, cerul mut Se întinde ca un scut. . Cum spuneam la început, Peste piatră, peste lut, Merge un cosmonaut. Şi mai merge un minut Tot aşa de precaut. Dar, deodată, ce-a văzut? S-a temut, nu s-a temut? Lângă el a apărut Încă un cosmonaut Foarte, foarte cunoscut… ………..	37. După cum e şi normal Nu oricine are parte Să primească personal Telegrame de pe Marte. . Totuşi, prin telegrafie, De la postul receptor S-a primit pentru Ilie Şi pentru Apolodor, În mai multe exemplare, Telegrama următoare: „Stop. Sosim cu prima navă, Doar un ceas ne mai desparte. Zoe nu mai e bolnavă. Verişorii de pe Marte.” . Vai, ce mare bucurie! (Cred că nu mai e nevoie Să vă spun că nu se ştie Cine-i marţiana Zoe Şi de ce a fost bolnavă.) . Şi-a sosit ca o săgeată Falnica aeronavă Fix, la ora anunţată, . Şi acum, priviţi în carte Cine sunt şi cum arată Verişorii de pe Marte… ……………	38. A ieşit Apolodor În costum de vânător Are gloanţe, fel de fel, Să ne ţinem după el. . Merge crunt, merge pe jos Înarmat şi fioros. O să fie, parcă văd, Jale mare şi prăpăd. . Am greşit şi nu mă mir: În pădure, pentru tir, Fiindcă-i mare ochitor, E poftit şi dumnealor Să le fie profesor… …………..	39. Vara, într-un copac Locuia un pitpalac Şi cânta fermecător Şi-l iubea Apolodor, Îl iubea ca un copil Şi-i ducea mereu pistil Ba, în cuib, câteodată, Îi punea şi ciocolată (Aliment pe care încă Pitpalacii îl mănâncă). . Dar aşa a fost să fie: Toamna, păsările fac Marea lor călătorie Deci, adio, pitpalac! . Şi-a rămas acel copac Singur, ca o colivie Părăsită şi pustie. Şi atunci, Apolodor, Trist şi copleşit de dor, A urcat, foarte curând, Sus, în cuib, un difuzor. Şi aşa, din când în când, Mai stătea şi el, oftând. Iar dacă venea vreodată Cu pistil sau ciocolată Îi ploua de sus, în cale, Melancolic şi agale Mii de note muzicale… ……………..
40. Totul e ca într-un joc. Roşu spune: „Stai pe loc!” Pata galbenă, rotundă, Ce poate să spună, deci? „Mai aşteaptă o secundă!” Dar cea verde? „Poţi să treci!” . Greu e numai prima oară. Iar când ştii pe dinafară Fiecare ce arată, Nu treci singur niciodată!… ………………..	41. -Eşti puternic, Amedeu, Dar să ştii că nu e greu. Am să-ţi dovedesc din plin Forţa mea de pinguin. . Şi aşteaptă Amedeu Răbdător ca orice leu. . Iată că peste o clipă S-a întors Apolodor Şi-a ieşit învingător Cu o singură aripă… …………..	42. Aş putea să-ţi dau un sfat: Spală-te şi fii curat. Uite, astăzi te cam strică Petele de pe burtică. Socotind că n-ar fi rău Să te speli într-un hârdău, Cred că leacul cel mai bun E clăbucul de spun… . Tace leul înţelept Şi atunci Apolodor Spune: – Ce e drept, e drept! Spală-mă, pe gât, pe piept, Vreau să fiu strălucitor. . Cu săpun şi cu leşie L-au spălat apoi, vârtos, Amedeu şi cu Ilie. Şi apoi,ce bucurie Când l-au aşezat, frumos, Printre rufe, pe frânghie… …………	43. Cum vedeţi, Apolodor Ţopăie într-un picior Graţios ca un dulap Şi cu un butoi pe cap. . Iată, vine şi Ilie. -Ce-i cu tine? -Ce să fie? Vreau să cumpăr şi să car Mere de la Aprozar. Hai să mergem amândoi. Dacă ai de gând să vii, Lasă jos acest butoi. Ştii că merele sunt grele… . -Cui să-l las? -Păi văd că-l ţii… -Eu? Nici gând… Stă pe proptele… …………….
44. Cine-i mare gospodar Şi nu rabdă nici măcar Colţul unui geam murdar? Sigur că Apolodor… . Dar aşa, e foarte greu… . Iată, vine Amedeu Şi, pe limba lui, fireşte, Ca un înţelept vorbeşte: -Folosind această scară, Orice muncă e uşoară. Scara mai e bună dacă Ţi se face chef de joacă… . Cum vedeţi, Apolodor A descoperit uşor O metodă foarte bună. . Geamul, o să iasă lună. ……………………………………………..	(Text integral: GELLU NAUM, A DOUA CARTE CU APOLODOR, Editura Tinetretului, Bucureşti,1970).

Apolodor pinguinul calator

2010-10-01T12:40:00.000+03:00

2010-06-20T18:02:00.001+03:00

Concurs inot IUNIE 2010
Dupa inca un curs la ActivClub am finalizat cu un concurs.

	Inainte de a intra in apa
e domnul antrenor si nu are grija de hainele noastre
	gata concursul-trecem la premiere-URAAAA
mie cand imi vine randul?
	pe podium
mi se inmaneaza diploma
	ultimul zambet la camera
ei ... uite si o parte din concurs

Abia astept urmatorul concurs-sigur primim iar dulciuri

Montessori

2010-03-21T23:50:00.002+02:00

Montessori
lista de link-uri utile:

2010-02-21T17:52:00.003+02:00

Alvin 2
Am ajuns si eu la Cinema. M-a dus matusa mea la primul meu film la cinema. Si nu oriunde. La Multiplex in IuliusMall din Timisoara.

	unul dintre afise
oau oauuu

A fost super. Dar muzica aia nu se poate da mai incet?

Lupul

2010-01-18T21:24:00.006+02:00

Lupul

Lupule cu colţii mari,
Staroste peste tâlhari!
Multe ştiu eu despre tine,
Cea mai rea dintre jivine.
Căci ai necăjit ciobani,
Furând mieii dolofani

Şi-ai minţit-o pe Scufiţa
Când mergea la bunicuţa.
Am uitat vreunul crezi?
Povestea cu cei trei iezi?
Ai tăiat şi-ai spânzurat,
Dar acum… ţi s-a-nfundat!
Mă priveşti ca o iscoadă?
Ce te-aş trage eu de coadă!
Dar mi-e frică… vai de mine,
Dacă n-oi fi-mpăiat bine?

Am cautat-o mult in ultima vreme si abia am gasit-o. O invatam in curand.

The+Nations+Of+The+World

2009-12-29T18:11:00.001+02:00

The Nations Of The World
Încărcat de THEGLASSOFMILK. - Watch more comedy videos and sitcoms.

Felice Navidad

2009-12-20T13:23:00.002+02:00

Vine vine Mos Craciun

2009-12-13T10:21:00.006+02:00

Rovaniemi
Poate vreti sa-l vedeti pe Mosu' in casa lui

sau chiar casuta lui din Laponia

Sau chiar sa-i scrieti.

Srieti la Mosu

Ceala

2009-11-15T02:07:00.006+02:00

la Padure la Ceala
dupa cateva zile de ploaie si vreme mohorata a iesit si pe strada noastra soarele
am fost cu tata la iarba "verde" si ne-am plimbat un pic

	peisaj de toamna
ceva ciupercute crescute intr-o buturuga chiar la Centrul de Informare a Parcului Lunca Muresului
	prin satul de vacanta de pe insula Muresului
"ca mama ne-aduce noua drob de sare in spinare malaies in calcaies"
	rasarita in mijlocul drumului
pastel de toamna aurie (sau o fi vara indiana?) la inceput am crezut ca a luat foc padurea
	muschi cres inspre punctul cardinal Nord
care stie ce am aici?

pozele nu au iesit asa fain pentru ca sunt facute cu un telefon.

Ajutor umanitar

2009-10-18T21:33:00.000+03:00

Ajutor umanitar

Nu e o gluma din alea cu da mai departe, chiar e un caz real - nasii matusei mele. Cititi va rog mesajul si incercati sa ajutati pe cat puteti.

CRISTI BOGEANU – 32 ani – student la Fac.Dimitri Cantemir, Timişoara (Management turistic); student la Univ. I.C-tin Drăgan, Lugoj (drept).

El este soţul meu, Cristian Bogeanu, iar piticul din braţe, băieţelul nostru David.

Acum Cristi este în China, la o clinică pentru tratament împotriva cancerului limfatic, mai precis a fost diagnosticat cu limfom non hodgkinian cu celule mari B, cu grad înalt de malignitate. Este o formă rară de cancer, a el, manifestându-se galopant...

În ţară nu există tratament, dar în China medicii i-au dat şanse mari de vindecare. Pe baza analizelor făcute în Timişoara, costul tratamentului a fost estimat, iniţial la 25.000 de dolari, bani pe care cu ajutorul prietenilor am reuşit să-i adunăm înainte de plecare. În urma analizelor făcute acolo tratamentul a fost evaluat la 75.000 de dolari şi durează 3 luni. Deci, banii adunaţi ajung doar pentru o lună de tratament....

Important este că medicii sunt optimişti şi-i dau şanse reale de vindecare. Încrederea în Dumnezeu îmi dă speranţă în şansa că o să fim iar împreuna, o familie. Va rog din suflet să ne ajutaţi, cu orice sumă puteţi. Fiecare donaţie, cât de mică, este osperanţă de viaţă şi o picătură de vindecare pentru soţul meu .

Dumnezeu să vă binecuvanteze.
Vă mulţumesc,
Mirela Bogeanu

Cont Lei RO36BTRL03601201S39148XX

Cont Euro RO11BTRL03604201S39148XX

Cont USD RO60BTRL03602201S39148XX

Persoane de contact:

Fratuţescu Mariana- 0726419279; Fratuţescu Dănuţ- 0726021541;

Matica Corina- 0771624025

Furnicuta

2009-09-03T19:52:00.003+03:00

Gradinita PP10 "Furnicuta"
Si gradinita mea are pagina web. E doar in constructie, dar abia astept sa vad cat mai multe noutati pe acolo. Vizitati-o si voi.

Gasca mea

2009-09-01T18:46:00.002+03:00

Inca nu am gasca, dar cand am fost cu tata la Seitin am invatat cantecelul asta de la "clasa mea".

Haideti toala lumea-incaodata.

mai mult verde?

2009-08-28T10:45:00.009+03:00

Gratare
Pana a va povesti cum a fost la mare sa va spun cum am fost la iarba verde (cere nu mai e asa verde din cauza secetei si a obiceiului romanesc de a lasa gunoaie pe unde trecem) cu bunicii. Impreuna cu matusa Moni, bunicii, mama si tata am plecat la gratare pe o vale.

	In timp ce eu eram la bronzat cu Moni pe o pajiste unde vacutele isi cam facusera de cap ...
... bunica Rafila si cu mama Corina pregateau bunataturile pe masa amenajata din tarusi (gasita la fata locului) ...
	... bunicul Aurel intetea un foc haiducesc (in stare sa rumenreasca una din vacutele care-si facuse de cap mai sus) si se falea cu el ...
(ca sa nu fie dubii ca e un foc de treaba va mai las sa va desfatai cu el, dar ...
	... sa nu cumva sa faceti pisu in pat la noapte).
Pentru ca pe uni a inceput sa-i doara stomacul de foame, bunicul s-a sacrificat si a inceput sa demonstrez ca nu era doar de decor, asa ca ...
	... s-a pus voiniceste la prajit slanina (clisa na) pe care a apasat-o pe cateva bucati de paine, si ...
... clar ca dupa asemenea festin o fost musai sa beau ceva. Am pus mana pe o sticla cu bere, dar ...
	... tata nu imi da voie cica cu bauturi alcolice. Sa beau cata apa vreau din parau (fie vorba intre noi nici nu era nu stiu ce de rece si in plus era plin cu semnaturile celor care au trecut inaintea noastra pe acolo-mandri ca cei ce vin dupa ai sunt in stare sa ghicesca ce au consumat dupa resturile-gunoaiele- pe care le-au lasat in urma). Apoi ...
... am inceput sa ma distrez. Iar aveam apa la discretia mea, care ...
	... sunt avida dupa ...
... umezeala, pana cand ...

... am fost chemata iar la masa. Dar tata a fost asa de infometat ca a facut poza doar la resturile de mancare. Cine vrea sa vada intregul festin trebuie sa se prezinte pe Valea Fanatalui. In pereche si cu o sticla de bere.

Si apoi am venit acasa cu burtile pline. Cica mai mergem doar daca suntem mai multi.

La mare, la soara

2009-08-13T13:26:00.002+03:00

acusi ajung la mare
a zis mama cu tata ca nu mai avem mult pana mergem la mare;
maine merg la inot si apoi sambata seara plecam la mara
vom merge cu cuseta si ne cazam la Hotel Oltenia din Olimp
abia astept sa arat delfinilor cum stiu eu sa inot (cu pluta bineinteles)

La baie

2009-07-14T00:54:00.007+03:00

-Cum a fost apa?
-Uda!
De o saptamana (de fapt de 2 ori) ma duc cu tata la un curs de inot. Imi place de nu mai pot si nenea antrenorul ma invata sa "bat" apa. Tata zice ca aici sunt conditii foarte bune. E un bazin de 22m pe 9m, acoperit cu apa la 28 grade. La un capat apa are 1,20 si la celalat 1,80 metri. Mama mi-a cumparat costum intreg de inot si cascheta roz.
Maine ma duc iar.

	cu tata invatam sa dam din picioare sa nu-i spuneti la tata, dar tot mai mult imi place cu domnu antrenor (e mai inalt decat tata)
profit ca domnu antrenor nu se uita si ma incrunt la aparatul foto (nici aici nu scap de paparazzi)
	m-a vazut e cazul sa dau puternic din picior

La sfarsitul cursului o sa avem concurs.

UPGRATE: Am terminat un cur si nu am avut concurs, dar promit ca atunci cand vom avea voi anunta. Stiu sa bag si capul in apa. Inca e greu cu mainile, dar din picioare dau zdravan.

Mark

2009-07-03T00:21:00.005+03:00

Ultima reprezentatie
Am alfat ca nu va mai da nicio reprezentatie.

Cica avea 32 ani (cel mai in varsta din captivitate) si de 23 ani facea giumbuslucuri.

Jocuri online

2009-06-26T12:03:00.003+03:00

jocuri
Desi tata nu este un impatimit al jocurilor in flash a gasit niste jocuri on line dragute. Ii plac in special cele de strategie (toata ziua e pe net) si ar fi in stare sa creeze si el un joculet daca nu ar fi mai usor sa le foloseasca pe cele de la 1001jocurionline

cateva jocuri testate:

concurs

2009-06-15T12:35:00.002+03:00

Tata vrea sa castige un televizor

LG LCD LH5000

la concursul LG

organizat de Bobby Voicu

Bafta tata!

am mai terminat un an la gradi

2009-06-10T21:48:00.016+03:00

si am fost iar la serbare
tot la PP10 din ARAD
avem si ceva imagini de pe acolo

	pe cand asteptam sa inceapa spectacolul (sa apara toti colegii) am inceput sa ne "dam in spectacol": ne ridicam fustitele ne rodeam unghiile ne repetam poeziile
trei flori si o ciupercuta - chiar daca nu ne credeti suntem patrioate
	a si inceput spectacolul
dansul ciupercutelor
	linisteeeee! urmeaza poezia mea: Eu muscata ma numesc In fereastra infloresc Am culori frumoase vii Cum le place la copii Am fost cea mai tare - asa zice si tata si mama.
Trandafir eu ma numesc ...
	dansul fluturilor - ne invartim, ne rasucim, florile noi le iubim
pregatim dansul popular
	fetele de la Capalna tra la la la la
nu fugii de mine
	colega
lectia de engleza - dupa serarea florilor, ciupercutelor si fluturilor a urmat cunostiintele de engleza cu ajutorul lui teacher

si bineinteles filmul va rog!

serbare iunie 2009_01

serbare iunie 2009_02

Georgiana

2009-04-23T22:57:00.011+03:00

Adica Sfantul Mare Mucenic GHEORGHE
Deoarece pe bunicul il chiama (cine vrea) Gheorghe, cred ca pe mine m-au numit Georgiana.

	Viata Sfintului Mare Mucenic Gheorghe Acest minunat ostas al lui Hristos, Sfintul Mare Mucenic Gheorghe s-a nascut din parinti crestini vestiti, de la care a si invatat buna credinta. In copilarie a ramas orfan de tata, deoarece tatal sau s-a sfirsit prin muceniceasca nevointa pentru Hristos. De neam din Palestina, unde avea multe averi si mosteniri, Gheorghe era frumos la fata si foarte viteaz cu trupul. De aceea s-a rinduit in oaste si s-a pus tribun peste ostasi. Dupa ce i s-a aratat vitejia sa in razboaie, s-a cinstit cu dregatoria de comit si de voievod, pe care a primit-o de la imparatul Diocletian, fara sa stie imparatul ca Gheorghe era crestin. Si a primit aceasta dregatorie la virsta de 20 de ani, dupa ce maica lui s-a sfirsit intru Domnul.
Intr-o zi Diocletian l-a intrebat ceva pe zeul Apolon si acesta i-a spus ca nu ii poate da raspunsul dorit din cauza ca este impiedicat de crestini, si pentru ca acestia ii sleiesc puterea. Atunci Diocletian a hotarit sa-i prigoneasca pe crestini. Aflind gindul imparatului, Sfintul Gheorghe a chibzuit ca acea vreme era potrivita mintuirii. Toate lucrurile sale, aur, argint, haine le-a impartit saracilor, pe robii sai i-a eliberat, iar averile din Palestina le-a impartit celor nevoiasi. Iar cind imparatul si-a chemat generalii si sfetnicii sa le spuna ce a hotarit, Sfintul Gheorghe a spus in fata tuturor ca hotarirea era faradelege si judecata era nedreapta si ca crestinii sint nevinovati si n-au facut nimanui strimbatate. Si le-a spus celor de fata ca idolii lor nu sint dumnezei, deoarece Hristos este Unul Dumnezeu intru slava lui Dumnezeu Tatal - toate s-au facut prin El si cu Duhul Lui cel Sfint toate s-au alcatuit.
	Cei de fata s-au minunat de indrazneala lui neasteptata si au privit catre imparat sa vada ce va raspunde el la asemenea vorbe. Imparatul insa a facut semn unui alt dregator, Magnentie, sa-i vorbeasca lui Gheorghe. Iar Gheorghe a raspuns la intrebarile lui Magnentie si a marturisit ca are indrazneala pentru ca il indeamna Adevarul, ca Adevarul este Hristos pe care ei il prigonesc, si ca el insusi este crestin si marturiseste pentru Adevar. Atunci Diocletian i-a spus cit il pretuieste si i-a amintit ca i-a dat dregatorie inalta ca rasplata pentru intelepciune si barbatie, si l-a indemnat sa se supuna si sa aduca jertfa zeilor, si i-a promis in schimb ca-l va cinsti mai mult decit inainte. Atunci Sfintul Gheorghe a raspuns ca imparatia din prezent este nestatornica, desarta, si curind pieritoare, iar toate cite se afla in ea sint vremelnice si nefolositoare. Si a incheiat zicind ca nimic din acele lucruri nefolositoare nu-l va face sa se razgindeasca.
Atunci imparatul a poruncit sa-l arunce pe Gheorghe in temnita. Si l-au torturat, pentru ca asa poruncise imparatul. Iar Sfintul a rabdat si a multumit neincetat lui Dumnezeu. In ziua urmatoare imparatul l-a chemat si, vazind urmele chinurilor pe trupul lui, l-a intrebat daca s-a razgindit. Dar Sfintul i-a raspuns ca o suferinta atit de mica nu-l va determina sa-si lepede credinta. "Mai lesne vei slabi tu chinuindu-ma, decit eu fiind muncit", a spus Sfintul. Atunci ei l-au torturat din nou incercind sa-i provoace suferinte si mai mari. Dar Sfintul rabda cu vitejie si nu scotea nici un suspin, ci era ca unul care doarme si nu simte. Atunci s-a aratat un inger in chip de tinar preafrumos si statea linga mucenic si a pus mina pe el si i-a zis "Bucura-te!". Si nimeni nu indraznea sa se apropie de mucenic cit timp era acolo cel ce se aratase. Iar dupa ce acela s-a facut nevazut, mucenicul a coborit singur de pe patul torturii dezlegat de ingerul lui Dumnezeu si tamaduit de rani, si statea cu trupul sanatos multumind lui Dumnezeu si chemind pe Domnul.
	Atunci imparatul nu a crezut ca acela era Gheorghe ci gindea ca era altcineva care semana cu Gheorghe. Dar s-au incredintat ca era Gheorghe si chiar mucenicul insusi a strigat cu mare glas: "Eu sint Gheorghe". Atunci toti s-au inspaimintat, iar doi dregatori de la curtea imparatului, Anatolie si Protoleon, fiind de mai inainte invatati in credinta crestina, s-au intarit desavirsit in credinta lui Hristos si au marturisit ca Dumnezeul crestinilor este singurul mare si adevarat. Iar imparatul a poruncit indata sa-i taie cu sabia. Si pe linga Anatolie si Protoleon multi altii au crezut in Hristos, dar n-au avut si ei atita curaj sa marturiseasca, ci cu frica isi tainuiau credinta. Insasi imparateasa, Alexandra, vazindu-l pe mucenic tamaduit prin minune si auzind de aratarea ingereasca a cunoscut adevarul si a voit cu indrazneala sa marturiseasca pe Hristos, dar a fost oprita de eparh care a dus-o acasa mai inainte de a afla imparatul.
Diocletian a vazut ca n-a biruit si a poruncit sa-l tortureze din nou pe Gheorghe. Iar Sfintul s-a rugat cu mare glas catre Dumnezeu. Si a fost el in urma torturii intreg, viu, si sanatos, stind dezlegat si multumind lui Dumnezeu. Atunci l-au torturat din nou incercind sa-i provoace suferinte inca mai mari. Si isi bateau joc de el pe cind il chinuiau. Dar Sfintul se ruga lui Dumnezeu sa primeasca rabdare si vindecare. Si a fost aruncat in temnita cu trupul slabit si plin de rani. Dar cu duhul se intarea si toata noaptea inalta multumiri si rugaciuni lui Dumnezeu. Si s-a tamaduit de rani cu ajutorul lui Dumnezeu in acea noapte si s-a facut sanatos cu tot trupul. Atunci l-au batut cu cruzime pina ce a curs singe din el, si in tot acel timp Sfintul si Marele Mucenic Gheorghe nicidecum nu si-a schimbat lumina fetii sale.
	Atunci imparatul s-a miniat si a chemat pe iscusitul vrajitor Atanasie si i-a cerut sau sa-l biruiasca pe Gheorghe si sa-l faca supus, sau sa-l piarda din viata aceasta. Vrajitorul a venit cu doua vase pregatite de el si a spus pentru fiecare: sa bea Gheorghe din acesta ca sa asculte deplin pe imparat, sau sa bea din acesta si sa moara cu moarte amara. Imparatul a poruncit sa-l sileasca pe Gheorghe sa bea din primul vas. Sfintul a baut cu credinta si a stat nevatamat si se bucura si-si batea joc de inselaciunea diavoleasca si idoleasca. Minios, imparatul a poruncit sa-i dea bautura plina de otrava ucigatoare. Iar Sfintul n-a asteptat sa-l sileasca, ci singur a luat vasul de bunavoie si a baut otrava cea purtatoare de moarte. Si a fost fara nici o vatamare, si a fost pazit de moarte cu ajutorul darului lui Dumnezeu. Imparatul si toata suita lui s-au minunat, iar vrajitorul Atanasie statea ca iesit din minti si nu pricepea. Atunci imparatul i-a cerut lui Gheorghe sa-i spuna adevarul, si anume prin ce mestesugiri vrajitoresti nu ia in seama chinurile si suferintele asa incit nu a fost vatamat nici macar de bautura purtatoare de moarte. Fericitul Gheorghe a raspuns ca crestinii rabda schingiuirile cu chemarea lui Hristos si cu puterea Lui. Si ca ei nu se tem de cei care ucid trupul dar care nu au nici o putere asupra sufletului. Si ca cine crede in Hristos ii lumineaza pe orbi, ii curata pe cei stricati, le da umblare schiopilor si auzire surzilor, izgoneste duhurile necurate, ii inviaza pe morti, si face orice alte lucruri asemenea cu acestea. Atunci imparatul l-a intrebat pe vrajitorul Atanasie ce spune el despre toate acelea. Atanasie a spus ca toate acelea erau minciuni pentru ca nimeni n-a vazut sa invie un om mort. Si ca daca Gheorghe nadajduieste intr-un om care a fost rastignit si a murit si care are puterea sa-i invie si pe altii si sa dea aceasta putere si altora, atunci Gheorghe insusi ar trebui sa aiba aceasta putere. Si a cerut Atanasie ca Gheorghe sa invie un om ingropat, pe care el, Atanasie, il cunostea, si care murise de citeva zile.
Gheorghe a spus ca Dumnezeu poate sa faca prin el aceasta minune, si ca aceasta va fi nu pentru altii ci pentru poporul care statea acolo de fata. Si s-a rugat mult lui Dumnezeu cu lacrimi. Iar la sfirsitul rugaciunii cind a zis "Amin" mormintul s-a deschis si mortul a iesit viu si toti au cunoscut ca era el cel care murise si care acum era viu. Atunci Atanasie a marturisit ca Hristos este Dumnezeu Atotputernic, si l-a rugat pe mucenic sa-l ierte. Dar imparatul a zis ca Atanasie si Gheorghe erau vrajitori care isi dadeau ajutor unul altuia, si ca deci otrava nu a fost otrava ci bautura de intarire iar mortul nu a fost mort ci vraja. Si a poruncit sa le taie capetele lui Atanasie si omului inviat din morti, iar pe Sfintul Mucenic Gheorghe sa-l tina in temnita. Iar Gheorghe intrind in temnita se bucura cu duhul si multumea lui Dumnezeu pentru tot binele. Si cei care crezusera in Hristos datorita minunilor facute de el mergeau la el in temnita si dadeau aur strajerilor si intrau si erau povatuiti de el in sfinta credinta. Si printre aceia era si Glicherie, un barbat care avea un bou si boul lui murise intr-un accident. Si s-a plins lui Gheorghe pentru bou. Iar Sfintul Gheorghe a zis zimbind "Mergi frate, si bucura-te, caci Hristos al meu ti-a inviat boul tau". Glicherie a crezut cuvintele mucenicului, si s-a dus, si si-a aflat boul viu dupa spusele mucenicului. Si indata s-a intors alergind la mucenic si trecind prin mijlocul cetatii striga cu mare glas "Mare este cu adevarat Dumnezeul crestinilor". Deci ostasii l-au prins si au anuntat pe imparat iar imparatul a dat ordin sa-i taie capul.
	Atunci unul dintre dregatori l-a instiintat pe imparat ca Gheorghe sezind in temnita tulbura poporul si pe multi ii intoarce de la zei, ii aduce la Cel rastignit, si prin farmece face minuni si toti alearga la el. Iar imparatul a poruncit sa-l aduca la judecata si la inceput si-a oprit minia in sine si i-a vorbit cu blindete si a vrut sa-l ierte pentru tineretea si frumusetea lui, si pentru cunostinta si barbatia lui. Si i-a promis ca daca se intoarce la zei il face partas la imparatie si al doilea in cinstire. Sfintul Gheorghe a spus ca mai intii sa mearga la idoli sa-i vada pe zei. Si imparatul cu toata curtea au crezut ca l-au convins si au mers la templul lui Apolon cu osirdie si cu bucurie, ducindu-l pe Gheorghe cu cinste. Si au pregatit jertfa si au facut tacere mare asteptind ca mucenicul sa aduca jertfa zeilor. Atunci Sfintul s-a apropiat de idolul lui Apolon si l-a intrebat ca pe un om viu: - Tu voiesti sa primesti jertfa de la mine ca un Dumnezeu? Si zicind acestea Sfintul si-a facut semnul crucii. Diavolul care locuia in idol a raspuns: - Nu sint Dumnezeu si nimeni altul care este ca mine nu este Dumnezeu. Dumnezeu este Unul singur, Acela pe Care tu Il propovaduiesti. Noi ne-am departat de ingerii care Ii slujesc Lui si ii inselam pe oamenii care sint stapiniti de zavistie. Atunci Sfintul a zis: - Dar cum indrazniti voi sa stati aici cind am venit eu slujitorul adevaratului Dumnezeu? Zicind Sfintul acestea, un sunet si glas de plingere iesea de la idoli, apoi deodata au cazut toti la pamint si s-au sfarimat.
Atunci slujitorii si multi din popor s-au pornit ca niste turbati cu multa minie asupra Sfintului si l-au batut si l-au legat. Si facind ei asemenea strigare si tulburare, vestea a strabatut prin toate cetatea, iar imparateasa Alexandra, care pina atunci avea ascunsa in sine credinta lui Hristos, nu a mai putut s-o tainuiasca si a alergat unde era Sfintul Mare Mucenic Gheorghe si nu putea sa se apropie de el din cauza multimii, dar striga cu glas mare zicind: "Dumnezeul lui Gheorghe, ajuta-mi ca Tu esti Dumnezeul Cel Atotputernic!". Intre timp Diocletian l-a intrebat cu minie pe Sfintul de ce a jertfit in acel fel zeilor. Iar Sfintul Gheorghe l-a sfatuit sa se rusineze si sa nu-si mai puna nadejdea in asemenea zei care nu-si pot ajuta lor insisi si care nu rabda venirea de fata a robilor lui Hristos. Zicind acestea Sfintul, iata a venit imparateasa la mijloc si marturisea cu indrazneala pe Hristos Dumnezeul adevarat si defaima nebunia tiranului Diocletian si ocara pe zei si blestema pe cei ce se inchinau zeilor. Vazind pe sotia sa in acea stare imparatul se uimea si a intrebat-o ce s-a intimplat cu ea ca se lipeste de acest vrajitor si fermecator si se leapada de zei cu atita nerusinare. Dar ea s-a intors de la el si nu i-a dat nici un raspuns. Atunci Diocletian s-a umplut de mai multa minie si a hotarit pedeapsa de moarte pentru amindoi si a poruncit sa fie taiati cu sabia. Atunci ostasii i-au luat pe mucenic si pe imparateasa pentru a-i duce afara din cetate. Si ajungind la un loc oarecare, imparatesei i-au slabit puterile si a cerut sa sada putin. Dupa aceea si-a intors capul spre zid si si-a dat duhul in miinile Domnului. Vazind acestea Gheorghe mucenicul lui Hristos a preamarit pe Dumnezeu si mergea cu mare bucurie rugindu-se Domnului ca si alergarea lui sa se savirseasca cu bine. Iar cind s-a apropiat de locul hotarit pentru taiere, si-a ridicat glasul si L-a binecuvintat pe Dumnezeu si a cerut ajutor impotriva duhurilor necurate. Si s-a rugat pentru cei ce-l ucideau, ca sa nu le fie lor socotit pacatul acesta, ci sa ajunga ei sa cunoasca pe Dumnezeu. Si astfel rugindu-se cu bucurie si-a plecat capul sub sabie si a fost taiat. Si a fost in ziua de douazeci si trei a lunii Aprilie.

Unele ca acestea sint nevointele cele mari ale viteazului ostas Gheorghe. Cu ale carui rugaciuni si noi sa ne invrednicim sa stam in partea dreptilor la dreapta lui Dumnezeu in ziua venirii a doua a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia i se cuvine toata slava, cinstea, si inchinaciunea in vecii vecilor. Amin.

Vestita minune cu uciderea balaurului pe care a facut-o Sfintul Mare Mucenic Gheorghe aproape de patria sa Palestina, in partile Sirofiniciei linga cetatea Viritului, peste marea cea mare a Siriei, nu departe de cetatea Lida, spre muntele Libanului.

Era acolo linga cetatea Viritului un lac foarte mare in care era o fiara infricosatoare si ucigatoare care iesea din lac si pe multi oameni ii apuca si-i omora mincindu-i. Si nimeni nu putea sa se bata cu fiara. Si era mare necaz in cetate, si toti oamenii, impreuna cu stapinitorul lor imparatul cetatii, erau necredinciosi si inchinatori la idoli. Si oamenii i-au cerut imparatului lor sa faca ceva. El a zis ca va face ceea ce ii va fi descoperit prin zei, iar diavolii care locuiau in idolii pierzatori de suflete omenesti i-au dat un sfat ca acesta: ca sa nu piara toti, in fiecare zi sa traga la sorti si sa dea la rind fiecare pe unul dintre copiii lor, fecior sau fata, spre mincare acelei fiare. Si imparatul a promis ca atunci cind ii va veni rindul va da si el, desi avea numai o fata. Si oamenii au primit acel sfat diavolesc. Si in fiecare zi, la rind, puneau cite unul dintre fiii sau fiicele lor pe marginea lacului, iar fiara iesind ii apuca si-i minca.

Si asa a dat fiecare cite un copil al sau si a venit rindul imparatului. Si oamenii s-au dus si l-au anuntat, ca sa le spuna ce e de facut. Imparatul le-a zis ca va da si el pe singura fata pe care o are, apoi va intreba din nou pe zei ce sa faca si le va spune. Si au dus pe fata imparatului la locul obisnuit, pe malul lacului, si ea statea acolo si se tinguia asteptind sa iasa fiara din lac si sa o manince. Insa Dumnezeu, Cel Ce voieste ca toti sa se mintuiasca, a voit sa izbaveasca si acea cetate de pierzarea cea trupeasca si de cea sufleteasca. Si a purtat de grija ca sa treaca pe acolo cu calul sau Sfintul Mare Mucenic Gheorghe, ostasul Imparatului ceresc, care avea sulita sa in miinile sale. Si vazind pe acea fecioara stind pe mal si plingind a intrebat-o de ce face aceasta. Si n-a plecat din loc, cu toate rugamintile ei, si a staruit pina a aflat adevarul.

Si atunci fiara infricosatoare a iesit din lac si se apropia de prada sa sa o manince. Iar fecioara a strigat cu mare glas rugindu-l pe acel necunoscut sa-si salveze viata si sa fuga. Dar Sfintul Gheorghe s-a insemnat cu semnul crucii si a chemat pe Domnul si a zis "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh" si s-a repezit cu sulita asupra fiarei. Si a lovit-o in gitlej si ranind-o a culcat-o la pamint, iar calul calca pe fiara cu picioarele.

Dupa aceea Sfintul Gheorghe a poruncit fecioarei sa lege fiara cu briul si sa o duca in cetate ca pe un ciine. Iar poporul vazind fiara fugea de frica. Apoi Sfintul Gheorghe le-a spus sa creada in Iisus Hristos Cel Care l-a trimis la ei sa-i scape de fiara, si a ucis fiara cu sabia in mijlocul cetatii. Iar oamenii au tras trupul fiarei afara din cetate si l-au ars cu foc. Atunci imparatul si tot poporul din acea cetate au crezut in Hristos si au primit Sfintul Botez. Si erau 25.000 de barbati in afara de femei si copii.

Multe sint minunile facute de Dumnezeu prin Sfintul si Marele Mucenic Gheorghe, si aceasta este una dintre ele:

A fost o biserica a Sfintului Gheorghe, construita in vremuri de demult, si se invechise si era gata sa cada. Si oamenii locului erau acum saraci si nu puteau zidi alta biserica sau sa o repare pe cea veche. Deci biserica s-a pustiit pentru ca nu era ingrijita.

Si intr-o vreme niste copii se jucau pe acolo si era intre ei un copil care era mereu biruit si ocarit de ceilalti. Dar suparindu-se copilul de ocarile cele multe, si-a intors ochii spre biserica Sfintului Gheorghe si a zis: "Sfinte Gheorghe, ajuta-mi ca sa biruiesc si iti voi aduce in biserica o placinta frumoasa". Si indata copilul acela a biruit pe ceilalti copii la jocurile lor cele copilaresti, si nu o data sau de doua ori, ci de mai multe ori a facut aceasta, mai mult decit ceilalti.

Deci ducindu-se la maica sa i-a spus ca a fagaduit Sfintului sa-i daruiasca o placinta, si o cerea de la ea ca sa-si implineasca fagaduinta lui catre Sfintul Gheorghe. Iar maica iubitoare de fiu si mai ales catre mucenic avind dragoste a indeplinit rugamintea copilului si i-a dat o placinta buna si calda. Iar el a dus-o in biserica, a pus-o inaintea Altarului, si inchinindu-se s-a dus.

Apoi in acea vreme trecind pe acolo patru negustori, au intrat in biserica sa se inchine Sfintului Gheorghe si au aflat placinta buna, ca era calda si cu aburi bine mirositori. Si au zis in sine negustorii: "De aceasta nu are trebuinta Sfintul, s-o mincam noi si in locul ei sa punem tamiie". Iar dupa ce au mincat-o, vrind sa iasa din biserica nu nimereau usile bisericii, pentru ca li se parea ca e zid si nu puteau sa iasa. Deci au pus cite un ban de argint dar n-au iesit. Apoi au pus toti un galben si s-au rugat Sfintului ca sa-i lase sa iasa si n-au putut, fiind cuprinsi de orbire. Apoi toti cei patru au pus cite un galben si s-au rugat cu caldura, si astfel li s-a dat iesirea, pentru ca au gasit usile bisericii deschise si au iesit fara sa fie opriti.

Iar galbenii si argintii au fost inceputul adunarii banilor pentru reinnoirea acelei biserici. Caci stirea despre minune s-a intins in tot locul acela si multi oameni dreptcredinciosi au dat aur si argint si au zidit o biserica noua si mare, din piatra, si au infrumusetat-o si au indestulat-o cu lucrurile cele de trebuinta. Si se savirseau in acea biserica minuni preaslavite, intru slava lui Hristos Dumnezeu si intru lauda Sfintului Mare Mucenic Gheorghe.

De la bunica

2009-03-22T22:43:00.009+02:00

PRIMAVARA-PANSELUTE
A-ti crezut ca nu mai vine Primavara?
Uitati ce are bunica in gradina.

Panselutele sunt flori delicate, si de fiecare data cand le privesti te fac sa zambesti. Delicatetea si frumusetea lor te bine-dispun si in cele mai triste momente. Numele "panseluta" provine din cuvantul francez "pensee", care inseamna ganduri, panseluta fiind astfel simbolul amintirilor.

Si desi pare a fi fragila, nu este, e chiar foarte puternica; panseluta rezista pentru un timp foarte mult si este o floare pentru toate anotimpurile. Se pot cultiva atat pe timpul iernii, dar si vara pentru a inflori in urmatorul anotimp.

Istoria panselutei este strans legata de viola, stramosul ei. Viola cuprinde peste 500 de specii si are ca loc de origine continentul european. Aceste plante au fost cultivate in special de greci pentru a obtine leacuri medicale, mai tarziu micuta planta a reprezentat sursa de inspiratie a lui Shakespear pentru provestile romantice.
Dar nu dupa mult timp in Europa, un botanist a observat o planta foarte similara cu viola, ce parea sa prefere insa zonele foarte deschise cu mai multa lumina. In special era intalnita in pajisti, si chiar pe stanci. Un anonim a denumit aceasta planta "panseluta salbatica".

	avem aici o preafrumoasa panseluta caramizie
Acestea sunt aproape negre-de fapt sunt violet inchis
	clar mai deschise la culoare
pentru a se vedea cat mai bine "desenul"
	oare aceasta ce culoare are?

cam atat.

E ziua ta, mamico

2009-03-08T00:01:00.005+02:00

Asculta mai multa Muzica pe Trilulilu »

E ziua ta mamico

E ziua ta, mamico

Am vrut sa-ti culeg o floare,
Un mic ghiocel frumos,
Dar pana la urma moare
Si cui e de folos?

Refren: E ziua ta, mamico,
In dar ti-am adus inima
si crede-ma, mamico,
Un dar mai frumos nu se putea.

Am vrut sa-ti culeg stelute,
sa-ti fac un frumos colier,
Dar cine nu stie oare
Ca in zori stelutele pier?

Refren: E ziua ta, mamico,
In dar ti-am adus inima
si crede-ma, mamico,
Un dar mai frumos nu se putea.

Am vrut sa-ti culeg o raza
De soare, sa-ti prind in par,
Dar tu stralucesti mai tare
De dragoste si dor.

Refren: E ziua ta, mamico,
In dar ti-am adus inima
si crede-ma, mamico,
Un dar mai frumos nu se putea.

poate mai urmeaza ...

Habarnam-cap 13

2009-02-24T20:14:00.001+02:00

« | Cuprins | »

Discuție în timpul mesei

Capitolul XIII

abarnam se îmbrăcă în doi timpi şi trei mişcări şi urcă la etaj pe o scară scârţâitoare. Se pomeni într-o cameră puţin mai mică decât cea de jos, dar mult mai plăcută.

Două geamuri semicirculare, cu perdele frumoase, dădeau către stradă. Între geamuri era uşa de la balcon. În mijlocul camerei se afla o masă pe care erau mici fructiere, castronaşe şi farfurioare cu tot felul de dulceţuri, prăjituri, plăcinte, covrigei, turlă dulce cu mac, cornuleţe şi alte bunătăţi. Se vedea că prichinduţele se străduiseră să-i ofere un ospăţ pe cinste. Habarnam nu ştia la ce să-şi oprească mai întâi privirile, atât de încărcată era masa.

Prichinduţa cu fundă şi cea cu codiţe începuseră să toarne ceaiul. Prichinduţa cu cîrlionţi tocmai scotea din bufet nişte bomboane cu cremă de fructe.

Ochi-albaştri îl prezentă pe Habarnam prietenelor sale. Pe prichinduţa cu codiţe o chema Veveriţa, pe cea cu fundiţă — Iepurica, iar pe prichinduţa cu cârlionţi— Libelula. Habarnam era grăbit să se aşeze la masă, dar tocmai atunci uşa se deschise şi în odaie intrară încă patru prichinduţe. Ochi-albaştri i le prezentă:

— Ele sunt vecinele noastre: Stăncuţa, Margareta, Brăduţa, Bondocica.

Cu toatele făcură cerc în jurul lui Habarnam.

— Ai venit la noi cu balonul? întrebă Stăncuţa cea cu părul negru.

— Desigur, cu balonul, răspunse plin de importanţă Habarnam, trăgând cu coada ochiului spre masă.

— Probabil ţi-a fost grozav de frică să zbori cu balonul? spuse Bondocica cea durdulie.

— Grozav de frică! Adică nu, nici un pic! îşi dădu seama la vreme Habarnam.

— Cât eşti de viteaz! Eu n-aş zbura cu balonul nici să mă tai, zise Brăduţa.

— Dar de unde ai venit aşa, zburând? întrebă Margareta.

— Din Oraşul Florilor.

— Şi unde e oraşul ăsta?

— Acolo, făcu Habarnam un gest vag cu mâna. Lângă râul Castraveţilor.

— N-am auzit niciodată de acest râu, spuse Stăncuţa. Probabil e departe.

— Foarte departe, confirmă Habarnam.

— Ei, şi-acum, luaţi loc la masă, că altfel se răceşte ceaiul, îi invită Ochi-albaştri pe musafiri să se aşeze.

Habarnam nu se lăsă mult rugat. El se repezi la masă şi se apucă să care în gură plăcinte, covrigei, bomboane umplute cu cremă de fructe, dulceaţă. Prichinduţele aproape că nu se atingeau de nimic; ele aşteptau să-l poată iscodi pe Habarnam despre balon. În cele din urmă Libelula nu se mai putu ţine şi-l întrebă:

— Spune-mi, te rog, cine a născocit zborul cu balonul?

— Eu, răspunse Habarnam, dând sârguincios din fălci şi străduindu-se să mestece mai repede o bucată de plăcintă.

— Nu mai spune! E cu putinţă să fi dumneata acela? se auziră exclamaţii din toate părţile.

— Pe cuvânt de onoare că eu. Uite, să nu mă mişc de-aici! se jură Habarnam şi cât pe ce să se înece cu plăcinta.

— Vai, ce interesant! Povesteşte-ne, te rog, despre asta, îl imploră Bondocica.

— Ei, să vă povestesc... îşi desfăcu mâinile Habarnam. Mă tot rugau de mult prichindeii noştri să născocesc vreo idee: "Născoceşte ceva, frate, hai, născoceşte". Eu le spuneam: "Fraţilor, m-am cam plictisit să tot născocesc. Mai născociţi şi singuri". Ei ziceau: "Nu suntem în stare! Că doar noi suntem prostuţi, pe când tu eşti deştept. Ce te costă? Născoceşte!" "Bine, le-am spus. Văd că nu pot să scap de voi! O să născocesc". Şi am început să mă gândesc.

Habarnam îşi mesteca plăcinta cu un aer visător. Prichinduţele îl priveau cu coada ochiului pline de nerăbdare. În sfârşit, Veveriţa se hotărî să curme tăcerea ce se prelungea şi, văzând că Habarnam întinde mâna după o altă plăcintă, zise:

— Te-ai oprit tocmai când spuneai că ai început să te gândeşti.

— Da! exclamă Habarnam ca şi cum atunci s-ar fi trezit şi lovi cu plăcinta în masă. M-am gândit trei zile şi trei nopţi şi ce credeţi? Mi-a venit o idee grozavă! "Uite, fraţilor, le-am zis, o să aveţi un balon!" Şi ne-am construit balonul. Despre mine, poetul Floricică... avem noi un poet cu numele ăsta... a compus poezia: "Habarnam al nostru a născocit un balon"... Sau nu: "A născocit un balon Habarnam al nostru"... Nu, am uitat! Ei, despre mine, ştiţi, s-au compus multe poezii, nici nu le poţi ţine minte pe toate.

Habarnam se apucă iarăşi de mestecat plăcintă.

— Dar cum aţi construit balonul? întrebă Ochi-albaştri.

— O, asta a fost o muncă uriaşă! Toţi prichindeii noştri au lucrat zile şi nopţi de-a rândul. Unii îl întăreau cu cauciuc, alţii îl umflau cu pompa, iar eu umblam încolo şi-ncoace fluierând... adică nu fluierând, ci spunând fiecăruia ce are de făcut. Fără mine nimeni nu pricepea nimic. Trebuia să le explic la toţi, să le arăt tuturora. Era o muncă de mare răspundere, pentru că balonul poate crăpa în orice clipă. Am avut şi două ajutoare, pe Şurubel şi pe Piuliţa, meşteri la toate.

Prichinduţele îl ascultau pe Habarnam cu răsuflarea tăiată.

— Şi pe urmă? Ce-a fost pe urmă? începură să vorbească toate deodată, când Habarnam se opri.

— În sfârşit, a venit şi ziua când trebuia să ne luăm zborul, continuă Habarnam. S-au adunat piticii — cu miile! Unii ziceau că balonul va zbura, alţii că nu va zbura. A început bătaia! Cei care spuneau că va zbura îi snopeau pe cei care spuneau că nu va zbura iar cei care spuneau că nu va zbura îi snopeau pe cei care spuneau că va zbura. Sau nu... mi se pare că era invers: cei care ziceau că va zbura pe cei care ziceau că nu va zbura... Sau nu, dimpotrivă... Pe scurt, nu mai desluşeai care şi pe cine snopeşte. Se snopeau cu toţii, unii pe alţii.

— Bine, bine, spuse Ochi-albaştri. Nu despre bătaie ci despre balon povesteşte-ne.

— Fie, conveni Habarnam. Aşa, Vasăzică, ei se băteau, noi ne-am căţărat în coş, eu am ţinut o cuvântare: adică, zburăm, fraţilor, rămâneţi cu bine! Şi am început să plutim. După ce-am ajuns sus şi ne-am uitat în jos — pământul nu era mai marc decât, uite, plăcinta asta.

— Nu se poate! exclamă o prichinduţă.

— Ba să nu mă mişc de-aici, dacă spun minciuni! se jură Habarnam.

— Nu-l mai întrerupeţi! zise înciudată Ochi-albaştri. Lăsaţi-l să spună. Doar n-o să ne mintă.

— Aşa e, lăsaţi-mă să spun minciuni... adică, ptiu! nu mă împiedicaţi să spun adevărul, zise Habarnam.

— Povesteşte, povesteşte! strigară prichinduţele în cor.

— Şi cum vă spuneam, continuă Habarnam, zburăm, deci, tot mai sus. Deodată, bum! şi ne oprim. Ne uităm şi ce să vezi? Ne-am izbit de-un nor. Ce-i de făcut? Am luat toporul şi am spart o gaură în nor. Iarăşi am început să urcăm. Deodată, când ne uităm, vedem că zburăm cu picioarele în sus: cerul era jos, iar pământul — deasupra.

— Cum aşa? De ce? se mirară prichinduţele.

— E o lege a naturii, explică Habarnam. Cine ajunge deasupra norilor zboară întotdeauna cu picioarele în sus. Aşa am ajuns până la cea mai mare înălţime, unde era un ger de o mie de grade şi o zecime. Toţi au îngheţat. Balonul s-a răcit şi a început să coboare. Eu însă am fost şiret, poruncisem mai înainte să fie puşi în coş saci cu nisip. Am început să aruncăm sacii. Şi am aruncat, am aruncat până n-a mai rămas nici unul. Ce era de făcut? Printre noi era un prichindel pe care-l cheamă Ştietot. Un fricos! Când a văzut că balonul cade, s-a pus pe plâns şi după aceea, când a sărit cu paraşuta, s-a dus acasă. Balonul s-a făcut pe dată mai uşor şi s-a ridicat din nou. Ei, şi-apoi, dintr-o dată, când mi ţi s-a rostogolit în jos şi când mi ţi s-a izbit de pământ, când a sărit iarăşi în sus şi când s-a izbit... Eu am căzut din coş — buf, cu capul de pământ!...

Înfierbântat, Habarnam lovi cu pumnul în masă şi nimeri plăcinta. Umplutura ţâşni în toate părţile.

Prichinduţele se speriară, cât pe ce să cadă de pe scaune.

— Şi mai departe ce-a fost? întrebară ele după ce-şi veniră în fire.

— Păi, mai departe nu mai ţin minte.

Se lăsă tăcerea. Toate prichinduţele îl priveau pe Habarnam cu uimire, ba chiar cu un fel de respect. În ochii lor devenise un adevărat erou.

În cele din urmă Ochi-albaştri spuse:

— Ne-ai speriat rău de tot cu balonul dumitale. Aseară, tocmai ne beam ceaiul pe balcon. Şi când ne uităm — un balon rotund, uriaş, se apropie în zbor de casa noastră, se loveşte de gard... Şi deodată — o trosnitură! Balonul a plesnit, iar când ne-am dus în fugă acolo, nu mai era decât coşul din coajă de mesteacăn.

— Dumneata zăceai întins ca un mort! se amestecă Iepurica. Vai, ce îngrozitor!

— Mai aveai doar o singură gheată, cealaltă era agăţată de gard, iar pălăria — în copac, adăugă Veveriţa.

— O mânecă a vestonului lipsea şi am găsit-o abia azi-dimineaţă, spuse Libelula. A trebuit s-o coasem imediat la veston.

— Cum am ajuns în casa asta? întrebă Habarnam.

— Noi te-am adus. Nu se putea să Le lăsăm în curte peste noapte! răspunse Ochi-albaştri.

— Doar erai aproape mort de-a binelea, se băgă în vorbă Iepurica. Dar Mierinana a spus că s-ar putea să reînvii, pentru că ai un ăsta... or-ga-nism foarte tare.

— Da, am un organism foarte tare şi un cap şi mai tare, spuse cu lăudăroşenie Habarnam. Altul în locul meu ar fi făcut, în mod sigur, o emoţie la creier.

— Dumneata, probabil, ai vrut să spui comoţie cerebrală? remarcă Ochi-abaştri.

— Întocmai, întocmai, comoţie cerebrală, se corectă Habarnam.

— Parcă spuneai că n-ai zburat singur cu balonul? întrebă Ochi-albaştri.

— Bineînţeles, nu singur. Eram şaisprezece. Adevărat că fricosul acela de Ştietot a sărit cu paraşuta, aşa că am rămas cincisprezece.

— Şi unde sunt ceilalţi? întrebă Stăncuţa.

— Nu ştiu, ridică din umeri Habarnam. Dar în coş, în afară de mine, nu mai era altcineva?

— N-am găsit în coş decât nişte vopsele pentru pictat şi o mică trusă medicală portativă.

— Vopselele sunt ale lui Acuarelă, iar trusa e a lui Pilulă, zise Habarnam.În clipa aceea uşa se deschise şi în cameră năvăli Fulg-de-nea.

— Aţi auzit noutatea? strigă ea. Altă noutate! A mai venit în zbor un balon şi s-a spart. Purta paisprezece prichindei. Au căzut ieri seara, la marginea oraşului. Abia azi-dimineaţă, în zori, i-au găsit prichinduţele noastre şi i-au ajutat să meargă la spital.

— Înseamnă că erau răniţi? exclamă Veveriţa.

— Nu-i nici o primejdie, dădu din mână Fulg-de-nea. Mierinana a spus că îi vindecă ea.

— Ăştia, cu siguranţă, sunt prietenii mei, spuse Habarnam. Mă duc chiar acuma la spital şi o să aflu totul.

— Te conduc eu, se oferi Ochi-albaştri.

— Merg şi eu cu dumneata, spuse Fulg-de-nea. Abia acum observă plasturele de pe fruntea lui Ochi-albaştri şi exclamă:

— Ah, scumpa mea, ce fermecător e cerculeţul ăsta pe frunte! Îţi vine foarte bine. E o modă nouă, să porţi cerculeţe pe frunte? Aş putea să-mi pun şi cu unul la fel.

— Nu, răspunse Ochi-albaştri, e un plasture. M-am lovit cu uşa în frunte, din greşeală.

— Ah, asta era... mormăi decepţionată Fulg-de-nea. Apoi dădu fuga la oglindă ca să-şi pună pălăria pe cap.

Într-o clipă camera se goli. Toate prichinduţele alergară care încotro, să le povestească vecinelor noutatea.

« | Cuprins | »

Habarnam-cap 12

2009-02-24T19:51:00.002+02:00

« | Cuprins | »

Noi cunoștințe

Capitolul XII

upă ce Ochi-albaştri plecă, Habarnam rămase un timp culcat, apoi îşi aminti că dorise să vadă din ce era făcută păpuşa şi era gata să se dea jos din pat dar, chiar atunci, de cealaltă parte a uşii se auziră paşi şi vorbe şoptite:

— Unde-i?

— Acolo.

— Ce face?

— Zace în pat.

— E mort?

— Nu, cred că trăieşte.

— Lasă-mă să mă uit.

— Aşteaptă puţin.

Habarnam aruncă o privire spre uşă şi se gândi că cineva iscodeşte prin gaura cheii.

— Haide, lasă-mă şi pe mine, egoisto! Vreau să mă uit şi cu, se auziră din nou şoaptele.

— Ba n-am să te las deloc dacă mă faci egoistă. În spatele uşii se produse frământare.

— Ascultă, nu te împinge aşa! se auzi un şuierat furios. Dacă mă mai împingi o dată te iau de păr!

— Iar eu te iau de cozi şi-o să-ţi trag şi-un picior.

— Ce pălărie nesuferită! Oricum o pui, tot degeaba. As fi vrut să-mi fac o pălărie cu boruri largi, însă nu mi-a ajuns materialul, aşa că au ieşit înguste; or, pălăria cu boruri înguste îmi face faţa rotundă, ceea ce nu-i prea frumos.

— Isprăveşte o dată cu învârtitul ăsta în faţa oglinzii! Nu pot suferi când cineva se tot învârteşte în faţa oglinzii, spuse prichinduţă cu ochi albaştri.

— Păi, atunci de ce au fost născocite oglinzile, după părerea ta? îi răspunse cea cu părul blond.

Aşezându-şi pălăria mult spre ceafă, ea îşi dădu capul pe spate şi mijindu-şi ochii începu să se examineze în oglindă.

— A-a-a-a! urla prichinduţa cu codiţele scurte, care împungeau ca nişte ţepi din ceafa.

— U-u-u! îi ţinea isonul cealaltă, care avea o fundă mare, albastră, chiar în creştetul capului.

Habarnam se scărpina în cap şi mormăi încurcat:

— Ia te uită ce chestie! Mi se pare că le-am lovit vârtos cu uşa.

De teamă să nu mai facă cine ştie ce altă poznă în noua casă, el se băgă în pat, hotărât să adoarmă, dar pe coridor se auziră iarăşi paşi. Uşa fu deschisă şi în odaie îşi băgă capul o altă prichinduţă. Avea părul cârlionţat, nişte ochişori veseli, poznaşi şi o mutrişoară şireată, cu năsuc ascuţit.

— Prichindelule! strigă ea. Eşti un bătăuş! Surprins, Habarnam se săltă în pat. Dar tot atunci uşa se izbi cu zgomot şi nişte paşi grăbiţi se îndepărtară bocănind. Habarnam ridică din umeri şi mormăi cu dispreţ:

— Ce închipuită!

îşi lăsă capul pe pernă şi chiar începu să picotească, însă uşa se deschise din nou şi în odaie îşi băgă capul aceeaşi prichinduţă cu părul cârlionţat.

— Eşti un bătăuş! repetă ca. Ha-ha-ha! Apoi uşa fu trântită cu zgomot. Habarnam ţâşni din aşternut şi ieşi în goană pe coridor, dar acolo nu se mai afla nimeni.

— Bine! zise Habarnam ameninţător.

Luă de pe măsuţa de scris o riglă de lemn şi se ascunse după uşă. N-a trebuit să aştepte mult. Curând se auziră paşi pe coridor. Habarnam ridică rigla. Uşa se deschise. În odaie păşi Ochi-albaştri, care se pomeni lovită cu linia drept în frunte.

— Au!

Ochi-albaştri îşi acoperi fruntea cu mâinile.

— De ce dai cu linia? începu ca să strige. Acuma o să-mi iasă o vânătaie pe frunte!

— Poate că, totuşi, n-o să-ţi iasă nici o vânătaie, răspunse Habarnam, trecându-şi stânjenit rigla dintr-o mână în alta.

— Ba da, o să-mi iasă! Dumneata nu ştii cât de delicată sunt eu! Dacă m-ai lovi doar cu un dop de plută — şi îndată se face vânătaie.

— Putem lipi o bucăţică de plasture, sugeră Habarnam. Doar ai adus de la farmacie un plasture întreg.

— Pentru dumneata l-am adus.

— O să ajungă pentru toţi, răspunse Habarnam. El luă plasturele şi-l tăie în patru bucăţi.

— Pune-mi-1 mai repede, se frământa Ochi-albaştri. Uite aici, aici... Ea îi întinse fruntea şi arătă cu degetul unde trebuia pus plasturele. Habarnam îl aplică dar, observând că acesta se lipise strâmb, încercă să-l smulgă de acolo.

— Mai încet! Mai încet! strigă Ochi-albaştri. O să-mi mâzgăleşti toată fruntea cu plasturele ăsta dezgustător.

— Acum e bine, spuse Habarnam după ce termină. Ochi-albaştri se duse în fugă la oglindă:

— Bine, nimic de zis! Numai să nu mă vadă cineva cu plasturele pe frunte! Şi-acum, haide, arată-mi umărul. Unde e vânătaia?

Ochi-albaştri se străduia să aplice bucata de plasture pe umărul lui Habarnam.

— N-am vrut deloc să te lovesc pe dumneata, zise el.

— Dar pe cine?

Habarnam ar fi vrut să spună că-l tot întărâta o prichinduţă necunoscută, dar îşi dădu seama că asta ar însemna să pârască.

— Nu, nimic, răspunse el. Pur şi simplu am vrut să văd dacă poţi pocni pe cineva cu linia asta.

— Voi, prichindeii, nu faceţi altceva decât să vă gândiţi cum să loviţi pe cineva, iar când altcineva vă pocneşte pe voi, nu vă place deloc... De ce zâmbeşti? Ţi se parc caraghios că am un plasture pe frunte?

Ea se apropie din nou de oglindă:

— într-adevăr, e tare caraghios să ai pe frunte un pătrat din ăsta!

— Dar fă din el un cerc, o sfătui Habarnam. Ochi-albaştri desprinse plasturele, îl tăie rotund cu foarfeca şi-l lipi iarăşi pe frunte.

— Nu ţi se pare că-i mai bine aşa? se întoarse ea către Habarnam.

— Bineînţeles, confirmă el. După părerea mea, îţi stă chiar bine cu el. Cu pleoapele lăsate Ochi-albaştri începu să se studieze în oglindă.

— Şi acum, adu-mi pantalonii şi cămaşa, îi ceru Habarnam.

— Du-te şi te spală şi după aceea îţi vei primi hainele. Ochi-albaştri îl duse pe Habarnam la bucătărie. Acolo, lângă un perete era un lavoar. Alături, într-un cui, atârna prosopul, iar pe o policioară se aflau săpunul şi pasta de dinţi.

— Uite, ai aici peria de dinţi, şi aici ai pasta de dinţi. Trebuie să te speli pe dinţi, spuse Ochi-albaştri întinzându-i lui Habarnam periuţa.

— Nu pot să sufăr pasta de dinţi! bombăni Habarnam.

— Şi de ce, mă rog?

— Are gust rău.

— Doar nu trebuie s-o mănânci.

— Tot una-i. Mă pişcă de limbă.

— O să te pişte puţin şi-o să-ţi treacă.

Habarnam începu să se spele în silă pe dinţi. Dădu de două ori cu periuţa, se schimonosi şi scuipă cu scârbă. Apoi îşi clăti gura cu apă şi începu să-şi săpunească mâinile. După ce termină cu mâinile, puse săpunul pe policioară şi începu să se spele pe faţă.

— Şi faţa trebuie s-o speli cu săpun, spuse Ochi-albaştri.

— Dă-l încolo! răspunse Habarnam. Întotdeauna îmi intră în ochi.

— Nu există, te rog, spuse cu severitate Ochi-albaştri. Altfel nu-ţi dau hainele.

N-avea încotro. Habarnam îşi săpuni puţin faţa şi repede se apucă să dea cu apă.

— Bâr-r-r! se scutura el. Ce rece e apa!

Cu chiu, cu vai, îşi clăti obrajii şi, fără să deschidă ochii, întinse mâinile bâjbâind pe perete.

Văzându-l, Ochi-albaştri abia îşi stăpâni râsul.

— Ce cauţi?

— P-prosopul, răspunse Habarnam tremurând de frig.

— De ce ţii ochii închişi? Deschide-i.

— Cum să-i deschid, dacă a-a-furisitul ăsta de săpun şi-aşa-mi intră în ei?!

— Trebuia să te clăteşti mai bine.

Ochi-albaştri luă din cui prosopul şi i-l întinse lui Habarnam. Acesta îşi frecă faţa cu prosopul şi abia după aceea se hotărî să deschidă ochii.

— Ei, uite, acum eşti incomparabil mai curat şi chiar mai frumos, spuse Ochi-albaştri şi, observând urmele de murdărie rămase pe prosop, încheie: data viitoare va trebui să te speli mai bine. Numai prima oară sunt mai îngăduitoare.

Ea îi aduse hainele şi-i spuse:

— Îmbracă-te şi vino sus, să bei un ceai. Nu-i aşa că ţi s-a făcut foame?

— Straşnic, mi s-a făcut o foame... recunoscu Habarnam. Cred c-aş fi în stare să mănânc un elefant întreg!

— Bietul de tine! Ei, hai, vino repede, te aşteptăm.

« | Cuprins | »

Habarnam-cap 11

2009-02-16T11:38:00.000+02:00

« | Cuprins | »

Pe meleaguri noi

Capitolul XI

abarnam se trezi într-un loc cu totul necunoscut. Era culcat în pat şi înota în puful unei saltele. Salteaua era atât de moale, de parcă ar fi fost umplută numai cu pufuleţi de păpădie.

Îl treziseră nişte voci. Deschise ochii şi privind în jur constată ca era culcat într-o cameră străină. La colţuri văzu nişte fotolii micuţe. Pe pereţi atârnau covoraşe şi picturi reprezentând diferite flori. Sub fereastră se afla o măsuţă rotundă cu un picior. Pe ea, un morman de aţă de toate culorile pentru brodat, iar alături o perniţă cu ace şi bolduri, asemeni unui arici cu ţepii zburliţi. Mai încolo se găsea un birou cu toate cele necesare pentru scris. Alături era biblioteca. Pe cel mai depărtat perete, lângă uşă, o oglindă mare. Iar în faţa oglinzii stăteau două prichinduţe şi discutau. Una purta o rochie albastră din mătase strălucitoare, cu un cordon din acelaşi material, legat la spate cu o fundă. Prichinduţă avea ochi albaştri şi părul de culoare închisă, împletit într-o coadă lungă. Cealaltă purta o rochie pestriţă, cu floricele trandafirii şi violete. Părul blond, aproape alb, îi cădea în valuri pe umeri. Îşi tot potrivea în oglindă pălăria în timp ce gura nu-i tăcea o clipă:

— Isprăveşte o dată cu învârtitul ăsta în faţa oglinzii! Nu pot suferi când cineva se tot învârteşte în faţa oglinzii, spuse prichinduţă cu ochi albaştri.

— Păi, atunci de ce au fost născocite oglinzile, după părerea ta? îi răspunse cea cu părul blond.

Aşezându-şi pălăria mult spre ceafă, ea îşi dădu capul pe spate şi mijindu-şi ochii începu să se examineze în oglindă.

Habarnam găsi asta foarte caraghios. El pufni, neputându-şi stăpâni râsul. Îndată prichinduţa cu părul blond sări de la oglindă şi-şi întoarse bănuitoare privirile spre Habarnam.

Însă acesta închise ochii şi se prefăcu că doarme. El le auzi pe cele două prichinduţe cum, străduindu-se să nu bocănească cu tocurile, se apropiară de pat şi se opriră lângă el.

— Mi s-a părut c-a vorbit, auzi Habarnam o şoaptă. Se vede că mi s-a năzărit pur şi simplu. Oare când o să se trezească? De ieri zace fără cunoştinţă.

Celălalt glas răspunse:

— Mierinana nu mi-a poruncit să-l trezesc. Mi-a spus s-o chem de îndată ce se va trezi singur.

"Ce fel de Mierinana mai e şi asta?" se gândi Habarnam, dar nu lăsă să se înţeleagă că aude discuţia lor.

— Ce prichindel viteaz! se porniră din nou şoaptele. Îţi stă mintea-n loc — a zburat cu balonul!

Când auzi că i se spune viteaz, gura lui Habarnam se lăţi singură până aproape de urechi. Însă, brusc, el îşi dădu scama la timp şi-şi reţinu zâmbetul.

— O să vin mai târziu, când se va trezi, continuă vocea. Tare aş vrea să-l întreb despre balon. Dar dacă a suferit o comoţie cerebrală?!

"Nici pomeneală! gândi Habarnam. N-am suferit nici un fel de comoţie cerebrală."

Prichinduţa cu părul blond îşi luă rămas bun şi plecă. În odaie se făcu linişte. Habarnam rămase încă multă vreme cu ochii închişi, ciulindu-şi urechile. În sfârşit, deschise un ochi şi văzu aplecat asupra sa capul prichinduţei cu ochi albaştri. Prichinduţa îi zâmbi prietenos, apoi se încruntă şi, ameninţându-l cu degetul, întrebă:

— Dumneata întotdeauna te trezeşti aşa? Deschizi întâi un ochi şi pe urmă pe celălalt?

Habarnam încuviinţă printr-o mişcare a capului şi deschise şi celălalt ochi.

— Înseamnă că nici nu dormeai?

— Nu, adineaori m-am trezit.

Habarnam vru să mai spună ceva, însă prichinduţa îşi lipi un deget de buzele lui şi zise:

— Taci, taci! N-ai voie să vorbeşti. Eşti foarte bolnav.

— Ba deloc!

— De unde ştii? Eşti doctor?

— Nu.

— Vezi? Dar vorbeşti. Trebuie să stai cuminte în pat, până vine medicul. Cum te cheamă?

— Habarnam. Dar pe dumneata?

— Pe mine mă cheamă Ochi-albaştri.

— E un nume frumos, încuviinţă Habarnam.

— Mă bucur mult că-ţi place numele meu. După câte se vede eşti un prichindel învăţat.

Chipul lui Habarnam se făcu tot numai zâmbet. Era tare bucuros că s-a găsit cineva să-l laude, pentru că pe el nu-l lăudase nimeni, niciodată, ba dimpotrivă, era mereu ocărât de toţi. Acum nu se afla nici un prichindel pe aproape, aşa că nu-i era teamă că va fi luat în râs pentru că se poartă frumos cu o prichinduţă. De aceea vorbea cu Ochi-albaştri cât se poate de natural şi politicos.

— Dar pe cealaltă cum o cheamă? întrebă Habarnam.

— Care cealaltă?

— Cea cu care vorbeai mai adineauri. Una frumoasă, cu părul alb.

— Ah! exclamă Ochi-albaştri. înseamnă că nu dormeai de mult.

— Nu, am deschis ochii doar pentru o clipă, şi apoi am adormit la loc, imediat.

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat! clătină din cap Ochi-albaştri şi-şi încruntă sprâncenele. Înseamnă că dumneata socoţi că nu sunt suficient de frumoasă?

— Nu, da' de unde! se sperie Habarnam. Şi dumneata eşti frumoasă.

— Dar cine e mai frumoasă dintre noi două, eu sau ea?

— Dumneata... Şi ea. Sunteţi amândouă foarte frumoase...

— Eşti un mincinos fără pereche, dar te iert, răspunse Ochi-albaştri. Pe frumoasa dumitale o cheamă Fulg-de-nea. Ai s-o mai vezi. Şi acum, gata. E primejdios să vorbeşti prea mult. Stai acolo liniştit şi să nu-ţi treacă prin minte să te ridici din pat. Mă duc s-o chem pe Mierinana.

— Cine-i Mierinana asta?

— Mierinana e medicul nostru. Ea o să te trateze. Ochi-albaştri plecă. Habarnam sări imediat din pat şi începu să-şi caute hainele. Vroia să fugă cât mai repede; ştia el că medicilor le place să-şi ospăteze bolnavii cu ulei de ricin şi să-i ungă cu iod, de la care grozav te mai ustură pielea. Nu-şi găsi hainele la repezeală, în schimb dădu peste o păpuşă aşezată pe un mic scăunel, cu spatele rezemat de perete.

Habarnam se gândi să desfacă păpuşa, să vadă ce are înăuntru — vată sau talaş. Uită de haine şi se apucă să caute un cuţit, dar îşi zări imaginea în oglindă. Aruncând păpuşa cât colo, el începu să se strâmbe în faţa oglinzii, cercetându-şi obrazul. După ce se satură de privit, zise:

— Dar frumos mai sunt, şi nici faţa nu mi-e prea rotundă. Chiar atunci se auziră paşi dincolo de uşă. Habarnam se strecură repede în pat şi se acoperi cu pătura. În trară în odaie Ochi-albaştri cu o altă prichinduţă, îmbrăcată în halat alb, bonetă albă şi ţinând în mână un mic geamantănaş cafeniu.

Prichinduţa avea obrajii dolofani, trandafirii. Ochişorii cenuşii îl priveau sever de după nişte ochelari rotunzi, de baga. Habarnam înţelese că aceasta trebuie să fie Mierinana despre care-i vorbise Ochi-albaştri.

Mierinana trase un scaun lângă pat, îşi puse geamantănaşul pe scaun şi clătinând din cap, spuse:

— Ah, prichindeii ăştia! Mereu născocesc tot felul de şotii! Spune-mi, te rog, ce nevoie aveaţi să zburaţi cu balonul? Taci, taci! Ştiu ce-o să-mi răspunzi: că nu mai faci. Aşa spun toţi prichindeii voştri şi după aceea se apucă de alte năzdrăvănii!

Mierinana deschise geamantănaşul şi în odaie se răspîndi pe dată un miros de iod sau de alt medicament. Habarnam se ghemui înfricoşat. Mierinana se întoarse spre el şi zise:

— Ridică-te, bolnavule. Habarnam vru să se dea jos din pat.

— Nu trebuie să cobori din pat, bolnavule! spuse cu severitate Mierinana. Ţi-am cerut doar să te aşezi.

Habarnam strânse din umeri şi se aşeză turceşte pe pat.

— Nu trebuie să strângi din umeri, bolnavule, nu-l iertă Mierinana. Scoate limba.

— De ce?

— Scoate limba, haide. Aşa trebuie. Habarnam scoase limba.

— Spune "a".

— A-a-a, lungi Habarnam.

Mierinana scoase din geamantănaş un mic cornet de lemn, pe care-l lipi de pieptul lui Habarnam:

— Respiră profund, bolnavule.

Habarnam începu să pufăie ea o locomotivă.

— Acum nu respira.

— Hî-hî-hî! o lungi Habarnam, cutremurându-se de râs.

— De ce râzi, bolnavule? Mi se pare că n-am spus nimic hazliu!

— Păi, cum se poate să nu mai respir? întrebă Habarnam continuând să chicotească.

— Să nu mai respiri, într-adevăr, nu se poate, dar să-ţi ţii pentru un minut respiraţia, asta poţi.

— Pot, se învoi Habarnam, şi-şi reţinu respiraţia.

După ce-l examina, Mierinana se aşeză la masă şi începu să scrie o reţetă.

— Bolnavul dumitale are o vânătaie pe umăr, spuse ea către Ochi-albaştri. Du-te la farmacie să-ţi dea un plasture cu miere. Taie o bucăţică de plasture şi aplică-l pe umărul bolnavului. Şi nu-i permite să se dea jos din pat. E în stare să-ţi spargă toată vesela, ba să mai spargă şi capul cuiva. Faţă de prichindei trebuie să arăţi mai multă severitate.

Mierinana îşi ascunse în geamantănaş micul său cornet şi aruncând încă o privire severă spre Habarnam, ieşi din odaie. Ochi-albaştri luă reţeta de pe masă şi zise:

— Ai auzit? Trebuie să stai culcat.

În loc de răspuns faţa lui Habarnam se schimonosi cu tristeţe.

— N-are rost să te strâmbi. Şi să nu-ţi treacă prin minte să-ţi cauţi hainele — sunt bine ascunse de mine, spuse Ochi-albaştri şi plecă luând reţeta cu ea.

« | Cuprins | »

Habarnam-cap 10

2009-02-16T11:33:00.000+02:00

« | Cuprins | »

Avaria

Capitolul X

nii îşi închipuie că, cu cât te ridici mai sus în văzduh, cu atât e mai cald, dar asta nu-i adevărat.

Cu cât eşti mai sus, cu atât e mai frig. De ce? Pentru că sus aerul e mai transparent iar razele soarelui îl încălzesc foarte puţin. Jos, dimpotrivă, aerul e întotdeauna mai cald. Soarele încălzeşte cu razele sale pământul, aerul se încălzeşte de la pământ ca de la o sobă fierbinte. Aerul cald este mai uşor decât cel rece şi de aceea se ridică în sus. Cu cât se ridică mai sus, cu atât se răceşte mai mult. Prin urmare, sus de tot e un frig veşnic.

Şi tocmai asta au simţit piticii când s-au ridicat cu balonul lor la mare înălţime. Le era atât de frig, că li se înroşiseră nasurile şi obrajii. Tropăiau cu toţii din picioare, îşi loveau palmele încercând să se încălzească măcar un pic. Cel mai mult suferea Zăpăcilă, care-şi uitase căciula acasă. Din pricina frigului cumplit i se formă sub nas ditamai turturele. Tremura ca varga şi dinţii îi clănţăneau întruna.

— Destul cu clănţănitul! bombănea Dondănel. Noi degerăm de-a binelea, iar el mai şi clănţăne!

— Doar nu-s eu vinovat că mi-e frig, spuse Zăpăcilă. Dondănel se ridică de pe locul său şi zise:

— Nu pot să sufăr când cineva clănţăne din dinţi la urechea mea! Simt că mă apucă şi pe mine tremuratul.

El se aşeză lângă Acuarelă, însă şi acesta dârdâia. Dondănel îl privi bănuitor:

— Ce-i asta? Nu cumva faci dinadins de-ţi clănţăneşti dinţii atât de tare?

— Nu fac deloc dinadins, ci pentru că mi-e frig.

Dondănel se ridică din nou şi-şi schimbă locul. Trecu astfel de câteva ori de pe un loc pe altul, deranjându-i pe ceilalţi.

Din pricina frigului balonul se acoperi cu un strat de chiciură ce scânteia deasupra capetelor prichindeilor, ca şi cum ar fi fost făcut din argint curat. Treptat aerul se răci şi în interiorul său şi balonul începu să se lase în jos. Peste câteva minute el cădea cu repeziciune. Rezerva de saci cu nisip se terminase şi căderea nu mai putea fi oprită.

— A-va-aa-rie! strigă Limonadă.

— Murim! se porni pe urlat Habarnam şi se ascunse sub bancă.

— Ieşi de-acolo! se răsti la el Ştietot.

— De ce? răspunse de sub bancă Habarnam.

— Vom sări cu paraşutele.

— Mie mi-e bine şi aici, răspunse Habarnam. Fără prea multe fasoane, Ştietot îl înşfacă de guler şi-l scoase de sub bancă.

— N-ai dreptul! striga Habarnam. O să reclam!

— Nu zbiera, răspunse calm Ştietot. Fără panică. Hai, uită-te cum o să sar eu cu paraşuta şi sari şi tu după mine.

Habarnam se mai linişti puţin. Ştietot se apropie de marginea coşului.

— Atenţie, fraţilor! strigă el. Unul câte unul, după mine. Cine nu sare, va fi dus de balon mai departe. Gata, pregătiţi-vă paraşutele... Pornim!

Ştietot sări cel dintâi. În urma lui sări Grăbilă şi în clipa aceea se petrecu un lucru neprevăzut. În loc întâi să sară şi după aceea să deschidă paraşuta, Grăbilă, din grabă, deschise întâi paraşuta şi după aceea sări. Din această cauză paraşuta i se agăţă de marginea coşului. Grăbilă se încurcă cu piciorul în sfori şi rămase atârnat cu capul în jos. Începu să dea din picioare şi să se zvârcolească, întocmai ca o râmă pe care pescarul încearcă s-o prindă în cârligul undiţei. Cu toatc sforţările, paraşuta nu se desprindea.

— Fraţilor, strigă doctorul Pilulă, dacă se desprinde paraşuta, Grăbilă se va lovi cu capul direct de pământ.

Prichindeii au pus mâna cu toţii şi l-au tras pe Grăbilă, cu tot cu paraşută, înapoi în coş.

Habarnam băgă de seamă că balonul începe să se ridice din nou şi strigă:

— Staţi, fraţilor! Nimeni nu mai trebuie să sară. Uite, iarăşi urcăm.

— De ce urcăm iarăşi? se miră Probabil.

— Deşteptule! izbucni Dondănel. A sărit Ştietot şi balonul s-a uşurat.

— Şi ce-o să facă Ştietot fără noi? întrebă Gogoaşă.

— Ce să facă... dădu din mâini Probabil. O să pornească încetişor spre casă.

— Dar noi ce-o să facem fără Ştietot?

— Mare lucru! răspunse Habarnam. Ca şi cum nimic n-ar fi posibil fără Ştietot.

— Totuşi, trebuie să ascultăm de cineva, spuse Gogoaşă.

— O să ascultaţi de mine, declară Habarnam. Acum eu am să fiu şeful vostru.

— Tu? se miră Dondănel. Nu poate fi cineva şef cu un cap ca al tău.

— Aşa, Vasăzică? Nu poate fi şef cu un cap ca al meu? se răsti Habarnam. Atunci, poftim jos şi caută-l pe Ştietot al tău, dacă nu-ţi place capul meu.

Dondănel privi în jos şi spuse:

— Unde să-l mai găsesc acum? Ne-am depărtat prea tare. Trebuia să sărim cu toţii imediat după el.

— Hai, sari, sari!

Dondănel şi Habarnam începură să se certe şi se certară până seara. Ştietot nu mai era acolo şi nimeni nu-i putea opri acum. Soarele cobora spre asfinţit. Vântul se înteţea. Balonul se răci şi mai mult şi începu să se lase iar în jos, dar Dondănel şi Habarnam nu mai tăceau.

— Ajunge cât te-ai certat, îi spuse Limonadă lui Habarnam. De vreme ce ai hotărât să fii şef, născoceşte ceva. Nu vezi că din nou coborâm?

— Mă gândesc imediat, răspunse Habarnam. Se aşeză pe bancă, îşi duse un deget la frunte şi începu să se gândească. În vremea asta însă balonul cobora tot mai repede şi mai repede.

— Ce mai poţi născoci acum? spuse Şurubel. Dacă am avea saci cu nisip am fi putut arunca unul.

— Adevărat! prinse Habarnam ideea din zbor. Însă, de vreme ce nu avem saci, va trebui să-l aruncăm pe unul dintre voi. El va coborî cu paraşuta, balonul va deveni mai uşor şi se va ridica din nou.

— Dar pe cine să aruncăm?

— Cum pe cine? spuse Habarnam, meditând. Trebuie să aruncăm pe cel care bombăneşte mai mult.

— Cu asta nu sunt de acord, răspunse Dondănel. Nu există nici o regulă ca cei care bombănesc mai mult să fie aruncaţi. Să-l aruncăm pe cel mai greu.

— Bine, se învoi Habarnam, să-l aruncăm pe Gogoaşă. El e cel mai rotofei dintre noi.

— Adevărat, încuviinţă Limonadă.

— Cee? începu să strige Gogoaşă. Eu sunt cel mai rotofei? Limonadă e mai gras ca mine!

— Uitaţi-vă la el! strigă şi Limonadă, chicotind şi arătându-l cu degetul pe Gogoaşă. Hai, uitaţi-vă, adică eu sunt mai gras ca el! Ha-ha! Să ne măsoare cineva.

— Ei, ia vezi! se năpusti la ei, ca un cocoş, Gogoaşă. Făcură cu toţii cerc în jurul celor doi. Habarnam scoase din buzunar o sforicică şi o petrecu peste mijlocul lui Gogoaşă. După aceea îl măsură în acelaşi fel pe Limonadă şi ieşi că Limonadă era aproape o dată şi jumătate mai gras decât Gogoaşă.

— Nu-i corect! începu să strige acum Limonadă. Gogoaşă a trişat. Şi-a supt burta. Am văzut eu!

— Nu mi-am supt nimica! se apără Gogoaşă.

— Nu-i adevărat, ţi-ai supt-o. Am văzut eu. Să ne mai măsurăm o dată! răcnea tot mai tare Limonadă.

Habarnam se apucă să-l măsoare din nou pe Gogoaşă, în timp ce Limonadă se învârtea pe lângă ei şi striga:

— Ei, ei! Ce faci? Umflă-te!

— De ce să mă umflu? răspundea Gogoaşă. Dac-o să mă umflu, bineînţeles că o să arăt mai gras ca tine.

— Bine, nu te umfla. Dar nici să-ţi sugi burta n-ai voie. Fraţilor, uitaţi-vă la el ce face. Unde-i dreptatea? Nu există nici un fel de dreptate! Asta-i adevărată înşelătorie!

Habarnam isprăvi cu măsurătoarea lui Gogoaşă, apoi, cu aceeaşi grijă, Îl măsură pe Limonadă şi, de astă dată, se dovedi că cei doi sunt la fel de graşi.

— Va trebui să-i aruncăm pe amândoi, ridică din umeri Habarnam.

— De ce pe amândoi, dacă e de-ajuns doar unul? spuse Limonadă. Vânătorul Glonţişor privi peste marginea coşului şi văzu că pământul se apropia cu o iuţeală ameninţătoare.

— Ascultă, Habarnam, zise el, hotărăşte-te mai degrabă, că acuşi ne bubuim de pământ.

— Trebuie să ne numărăm, să vedem cine iese să sară cu paraşuta, spuse Probabil.

— Adevărat! îi dădu dreptate Limonadă. Numai că trebuie să-i numărăm pe toţi, şi pe cei rotofei şi pe cei slabi, să nu se supere nimeni.

— Bine, hai să ne numărăm, se învoi Habarnam.

Se aşezară cu toţii în cerc şi Habarnam începu numărătoarea:

Uni, doni, tres,
Ţinter, binter, fes,
Eni, meni, la sfârşit,
Ţinter, hinler, ai ieşit...

După aceea spuse:

— Nu, nu-mi place numărătoarea asta. Chiar deloc nu-mi place! Şi începu altă numărătoare:

En, ten ti,
Sa, ora, cati,
Sa, ora, cati, coto...

Deodată coşul se izbi cu putere de pământ şi se răsturnă. Probabil se prinse cu mâinile de Posibil, Posibil de Probabil şi amândoi zburară din coş. După ei, întocmai boabelor de mazăre, se rostogoliră ceilalţi pitici. Doar Habarnam, care se ţinea de marginea coşului, şi Strop, care se agăţase cu dinţii de pantalonii lui, nu căzură. Lovindu-se de pământ, balonul sări, întocmai ca o minge, descrise în aer un arc uriaş şi cobori din nou. Se izbi iar de pământ şi începu să se târască încet. Balonul se lovi de ceva tare şi plesni cu o trosnitură asurzitoare. Strop fu aruncat departe şi o luă la goană schelălăind cu disperare. Habarnam se răsturnă din coş şi rămase întins pe pământ.

Călătoria cu balonul luase sfârşit.

« | Cuprins | »

Habarnam-cap 9

2009-02-16T11:30:00.000+02:00

« | Cuprins | »

Deasupra norilor

Capitolul IX

eînfricaţii noştri călători nici nu simţiră când s-a ridicat balonul în aer, atât de lin se desprinse el de pământ.

Abia după un minut, când aruncară o privire peste marginea coşului, văzură jos mulţimea prietenilor care le făceau semne cu mâna şi-şi aruncau în sus pălăriile. Răzbăteau până la ei strigăte de "ura".

— Rămâneţi cu bine! începură să le strige, drept răspuns, Ştietot şi prietenii săi.Îşi agitară şi ei pălăriile. Zăpăcilă duse mâna spre cap să-şi scoată şapca şi abia atunci descoperi că n-o are.

— Staţi puţin, fraţilor! începu el să strige. Opriţi balonul! Mi-am uitat şapca acasă.

— Mereu îţi uiţi câte ceva! mormăi Dondănel.

— Acum balonul nu mai poate fi oprit, spuse Ştietot. El va zbura până când aerul dinăuntru se va răci şi abia atunci se va lăsa în jos.

— Şi cu ce mă fac fără şapcă? întrebă supărat Zăpăcilă.

— Doar ţi-ai găsit sub pat căciula, spuse Gogoaşă.

— De găsit am găsit-o, dar îmi era prea cald şi am pus-o pe masă, iar după aceea, în ultimul moment, am uitat s-o iau.

— Întotdeauna uiţi câte ceva în ultimul moment, spuse Dondănel.

— Ia priviţi, fraţilor, începu să strige Habarnam, căsuţa noastră a rămas jos!

Izbucniră cu toţii în râs, iar Dondănel zise:

— Dar tu ce credeai, că şi căsuţa va zbura cu noi?

— Nu credeam deloc aşa ceva! se supără Habarnam. Pur şi simplu am văzut acolo căsuţa noastră şi v-am spus şi vouă. Până adineaori locuiam în căsuţă, iar acuma zburăm cu balonul.

— De zburat — zburăm, bombăni Dondănel. Dar cine ştie unde-om ajunge zburând aşa!

— Tu, Dondănel, mereu bombăneşti, îi răspunse Habarnam. Din cauza ta n-avem tihnă nici în balon.

— N-ai decât să cobori, dacă nu-ţi place!

— Unde să cobor?

— Gata, ajunge! se răsti Ştietot la certăreţi. Ce-i cu sfada asta în balon?

Balonul se ridică şi mai sus şi întregul Oraş al Florilor se vedea ca-n palmă. Casele păreau mici-mititele, cât despre pitici, nu se mai zăreau deloc. Balonul fu mânat de vânt şi în curând oraşul rămase departe în urmă.

Ştietot scoase busola din buzunar şi începu să stabilească direcţia în care plutea balonul.

Busola era un fel de cutiuţă metalică cu o săgeată magnetică. Săgeata magnetică indică întotdeauna nordul. Dacă urmăreşti săgeata busolei poţi găsi oricând drumul înapoi. De aceea şi luase busola cu sine Ştietot.

— Vântul ne duce direct către nord, anunţă Ştietot, înseamnă că la întoarcere va trebui să ne îndreptăm către sud.

Balonul se înălţase foarte sus şi zbura deasupra câmpiei. Oraşul dispăruse în depărtare. Jos, ca o panglică îngustă, şerpuia pârâul pe care piticii îl numeau al Castraveţilor. Copacii răspândiţi pe câmp păreau nişte mici tufe răsfirate.

Pe neaşteptate Gogoaşă observă dedesubt o mică pată întunecată. Pata se mişca repede pe pământ, părând că aleargă în urma balonului.

— Uitaţi-vă, fraţilor, cineva fuge după noi, strigă el. începură să urmărească cu toţii mica pată.

— Vedeţi, a sărit peste pârâu! ţipă Zăpăcilă.

— Ce poate să fie? întrebă Grăbilă. Priviţi, trece peste copaci!

Balonul zbura pe deasupra pădurii. Mica pată se mişca peste vârfurile copacilor. Doctorul Pilulă îşi agăţă ochelarii pe nas, dar nici aşa nu putu să desluşească ce era acolo.

— Ştiu! începu să strige dintr-o dată Habarnam. Eu am înţeles cel dintâi! Este Strop al nostru. Am uitat să-l luăm pe Strop şi uite-l, aleargă acuma după noi.

— Ce tot spui? îi răspunse Glonţişor. Strop e aici. Uite-1 lângă mine, sub bancă.

— Ce să fie? Poate ghiceşti tu, Ştietot? întrebă Probabil. Ştietot strânse busola şi privi în jos.

— Păi, asta-i umbra noastră! spuse el râzând.

— Cum, umbra noastră? se miră Habarnam.

— Foarte simplu. Este umbra balonului nostru. Noi zburăm prin văzduh, iar umbra noastră aleargă pe pământ.

Prichindeii urmăriră îndelung umbra care devenea tot mai mică. În cele din urmă dispăru.

— Unde s-a ascuns umbra? se neliniştiră toţi.

— Ne-am înălţat foarte sus, îi lămuri Ştietot. Acum nu se mai poate distinge umbra.

— Ce ruşine! bombănea pentru sine Dondănel. Să stai aşa, şi nici măcar propria umbră să nu ţi-o vezi.

— Iar bombăneşti! zise Habarnam. Nicăieri n-are omul linişte din cauza ta.

— Linişte, linişte! îl îngână Dondănel. Ce linişte poate fi într-un balon! Dacă vrei linişte, stai acasă.

— N-ai decât să stai tu.

— Eu n-am nevoie de linişte.

— Nu vă certaţi! spuse Ştietot. Va trebui să vă trimitem pe pământ. Speriaţi, Dondănel şi Habarnam au încetat să se mai certe.

Tocmai atunci balonul fu cuprins din toatc părţile de un fel de fum sau ceaţă. Pământul de sub el dispăru. De jur împrejur numai nişte valuri albe.

— Ce-i asta? începură să strige cu toţii. De unde a ajuns fumul aici?

— Ăsta nu-i fum, spuse Ştietot. E un nor. Ne-am înălţat până la nori şi acum zburăm printr-un nor.

— Ei, asta-i o născocire de-a ta, fu de părere Habarnam. Norul e ceva ca piftia, ca un piureu de ovăz, pe când ăsta nu-i decât un fel de abur.

— Dar tu din ce crezi că e făcut un nor? îl întrebă Ştietot. Norul este făcut într-adevăr din abur. Numai privit de departe pare consistent.

Habarnam nu crezu aşa ceva şi spuse:

— Nu-l ascultaţi, fraţilor. Toate astea sunt scorneli de-ale lui, ca să credem noi că ştie multe, când, de fapt, el nu ştie nimic. Parcă n-am altă treabă decât să cred că norul este abur! Norul este un piureu. Ce, parcă n-am mâncat eu piureu, zău aşa!

Curând balonul se ridică mai sus, ieşi dintre nori şi începu să zboare pe deasupra acestora.

Habarnam aruncă o privire afară din coş şi văzu dedesubt norii care acopereau pământul.

— Doamne, Dumnezeule, începu el să răcnească, cerul e dedesubt! Noi zburăm cu picioarele în sus!

— Cum cu picioarele în sus! se mirară toţi piticii.

— Ia uitaţi-vă: cerul e sub picioarele noastre, înseamnă că zburăm cu picioarele în sus.

— Zburăm deasupra norilor, explică Ştietot. Ne-am ridicat mai sus decât norii, de aceea ei nu mai sunt deasupra noastră, ci sub noi.

Însă Habarnam nu crezu nici asta. Încremenise pe locul său şi-şi apăsa din toată puterea, cu amândouă mâinile, pălăria pe cap. Credea că pălăria poate să-i cadă, de vreme ce stă cu picioarele în sus. Vântul îi gonea repede pe deasupra norilor, dar în curând băgară de seamă cu toţii că balonul începe să coboare.

— De ce zburăm în jos? se neliniştiră prichindeii.

— S-a răcit aerul dinăuntrul balonului, le explică Ştietot.

— înseamnă că acum o să coborâm pe pământ? întrebă Grăbilă.

— Păi, de ce am mai luat cu noi sacii cu nisip? spuse Ştietot. Trebuie să aruncăm nisipul din coş şi ne vom înălţa din nou.

Probabil înşfăcă repede un sac cu nisip şi-l aruncă.

— Ce faci? se răsti Ştietot. Se poate să arunci un sac plin? Dacă loveşte în cap pe careva.

— Probabil că n-o să lovească, răspunse Probabil.

— "Probabil că n-o să lovească!" îl îngână Ştietot. Trebuie să dezlegăm sacul şi să vărsăm nisipul din el.

— Îl vărs eu imediat, spuse Posibil.

El dezlegă alt sac şi răsturnă nisipul direct în coş.

— Unul mai deştept decât altul! clătină din cap Ştietot. Ce rost are să rămână nisipul în coş? În felul ăsta balonul nu devine mai uşor.

— Dar este posibil ca eu să vărs nisipul jos, răspunse Posibil şi începu să arunce nisipul din coş cu palmele făcute căuş.

— Mai încet! se răsti Zăpăcilă. O să mi-l arunci în ochi.

— N-avea grijă, n-o să ţi-1 arunc, zise Posibil dar tot atunci i-l aruncă direct în ochi.

Începură cu toţii să-l certe pe Posibil, dar Probabil luă un briceag şi tăie pe fundul coşului o gaură mare, pentru ca nisipul să se scurgă prin ea. Ştietot văzu şi se răsti:

— Stai! Ce faci? Din pricina ta coşul o să desfacă şi-o să cădem cu toţii din el.

— Probabil că n-o să se desfacă, răspunse Probabil.

— Atâta ştiţi amândoi: "probabil" şi "posibil"! spuse Ştietot şi-i luă lui Probabil briceagul.

Nisipul se scurse din coş prin gaură, balonul se făcu mai uşor şi se înălţară din nou. Plini de mulţumire, prichindeii se tot iţeau peste marginea coşului. Erau bucuroşi că balonul se ridicase iar. Doar Dondănel, care era veşnic nemulţumit de ceva, continua să bombănească:

— Ce-nseamnă asta — când în sus, când în jos! Ce, aşa se zboară cu balonul?

Neştiind ce să mai zică, trase cu ochiul către Gogoaşă care ronţăia tăcut o bucăţică de zahăr.

— Dar tu ce ronţăi acolo?

— Mi-am umplut buzunarele cu zahăr şi uite că acuma-l scot şi-l ronţăi.

— Ţi-ai găsit când să ronţăi zahăr! După ce ne-om coborî, n-ai decât să tot ronţăi.

— Păi, de ce să car o greutate în plus? spuse Gogoaşă. Eu mănânc zahărul, balonul se face mai uşor şi noi o să ne înălţăm mai sus.

— Ei, n-ai decât, ronţăie! Să vedem cum se va sfârşi ronţăitul ăsta! îi răspunse Dondănel.

« | Cuprins | »

Habarnam-cap 8

2009-02-16T11:19:00.000+02:00

« | Cuprins | »

La drum

Capitolul VIII

n cele din urmă umplerea balonului cu aer cald luă sfârşit. Ştietot porunci să fie dus de acolo cazanul şi cu mâna lui legă sfoara la tubul de cauciuc, pentru ca aerul cald să nu iasă din balon.

După aceea le porunci tuturor să se aşeze în coş. Primul urcă Grăbilă, în urma lui se avântă Gogoaşă, care era cât pe ce să cadă peste capetele celor de jos. Pe lângă că era rotofei, toate buzunarele îi erau doldora cu fel de fel de lucruri: ici o bucăţică de zahăr, dincolo un biscuit. Pe deasupra îşi mai încălţase, pentru orice eventualitate, şi galoşii, iar în mâini ţinea umbrela. Cu eforturi unite Gogoaşă fu urcat în coş, iar în urma lui începură să se caţere şi ceilalţi pitici. Zahăr Zaharescu Limonadă se agita în jurul coşului şi-i ajuta pe toţi să se urce.

— Staţi jos, vă rog, spunea el, aşezaţi-vă cât mai comod. Este loc destul pentru toţi în balon.

— Aşează-te şi tu, i se răspundea.

— Am timp, zicea Limonadă. Important este să luaţi loc voi. Serviabil, el îi susţinea pe toţi de braţ şi-i ajuta să urce.

În sfârşit intrară toţi în coş. Doar Limonadă rămăsese jos.

— De ce nu urci? îl întrebară.

— Oare n-ar fi bine să nu mai plec? răspunse Limonadă. Ocup cam mult loc. Şi fără mine sunteţi cam înghesuiţi acolo. Mă tem să nu se depăşească greutatea.

— Nu te teme, n-o să se depăşească nici o greutate.

— Nu, fraţilor, zburaţi fără mine. Eu o să vă aştept aici. De ce să vă incomodez?

— Lasă, n-o să incomodezi pe nimeni, îi răspunse Ştietot. Aşază-te. De vreme ce-am hotărât să zburăm, apoi să zburăm împreună.

Limonadă sui cam în silă în coş şi atunci se întâmplă ceva cu totul neaşteptat: coşul împreună cu balonul se lăsară brusc la pământ.

— Ia te uită au zburat! izbucni în râs, de pe gard, Fărâmiţă.

— Şi tu de ce râzi? se răsti la el Cărbunaş. Aici se întâmplă o nenorocire, iar el râde!

— Nu c nici o nenorocire, răspunse Lentilă. Pur şi simplu balonul este calculat pentru cincisprezece pitici. Şaisprezece nu poate ridica.

— Înseamnă că n-o să zboare? întrebă Cărbunaş.

— Va trebui să dea jos pe careva, şi atunci va zbura, spuse Lentilă.

— Cu siguranţă că-l va da jos pe Habarnam, zise Gâzuţa. Limonadă, căruia îi era teamă să zboare cu balonul, spuse bucuros:

— Vedeţi? Doar v-am spus că o să se depăşească greutatea! Mai bine să cobor.

Îşi şi trecuse un picior peste marginea coşului pentru a coborî, dar îndată Ştietot luă un sac cu nisip şi-l aruncă din coş. Balonul deveni imediat mai uşor şi se înălţă din nou. Abia acum au înţeles cu toţii de ce a poruncit Ştietot să fie puşi în coş sacii cu nisip. Toată lumea bătu din palme, iar Ştietot ridica o mână şi le adresă piticilor o cuvântare.

— Rămâneţi cu bine, fraţilor! strigă el. Noi zburăm în ţinuturi îndepărtate. Peste o săptămână ne vom întoarce. Rămâneţi cu bine!

— Mergeţi cu bine! Mergeţi cu bine! Drum bun! strigară piticii şi începură să-şi agite mâinile şi pălăriile.

Ştietot scoase din buzunar un briceag şi reteză frânghia cu care era legat coşul de tufă. Balonul porni lin în sus, se agăţă cu o latură de creanga tufei, dar îndată se eliberă şi ţâşni spre înălţimi.

— Ura! strigară piticii. Trăiască Ştietot şi prietenii lui! Ura-a!

Băteau cu toţii din palme şi îşi aruncau pălăriile în sus. Prichinduţele se îmbrăţişau de bucurie. Gâzuţa şi Ţintişoara se şi sărutară, iar Margareta izbucni în plâns.

În timpul acesta balonul se ridica tot mai sus. Vântul îl mâna pieziş. Curând e se prefăcu într-o mică pată, care abia se mai desluşea pe cerul albastru. Lentilă se căţără pe acoperişul casei şi începu să urmărească mica pată prin luneta sa. Lângă el, chiar pe marginea acoperişului, şedea poetul Floricică. Încrucişându-şi braţele pe piept, el privea bucuria generală şi, după câte părea, medita profund. Deodată îşi desfăcu larg braţele şi strigă cu toată puterea:

— O poezie! Ascultaţi o poezie! În jur se făcu îndată linişte. Îşi întoarseră toţi capetele şi începură să-l privească pe Floricică.

— O poezie! şopteau piticii. O să auzim o poezie. Floricică mai aşteptă puţin ca să se facă linişte deplină. După aceea întinse o mână către balonul ce se îndepărta, îşi drese puţin glasul şi mai spuse o dată:

— Poezie.

Şi începu să recite poezia pe care o compusese chiar atunci:

Uriaşul balon, cu aer umflat,
Nu degeaba în văzduh s-a-nălţat.
Deşi nu-i pasăre călătoare
Prichindelul ştie să zboare.
Totu-i posibil de-acum înainte,
Ce bucurie, avem multă minte!

Vai, ce strigăte au izbucnit! Din nou începură să bată cu toţii din palme. Prichindeii l-au tras pe Floricică de pe acoperiş, şi l-au purtat pe braţe până acasă, iar prichinduţele rupeau petale de flori şi le presărau peste poet.

Din ziua aceea Floricică deveni atât de celebru, de parcă el ar fi inventat balonul şi ar fi zburat cu el în slăvi. Poezia lui au învăţat-o cu toţii pe de rost şi o cântau pe străzi. Multă vreme în ziua aceea se putea auzi ba ici, ba colo:

Totu-i posibil de-acum înainte,
Ce bucurie, avem multă minte!

« | Cuprins | »

Habarnam-cap 7

2009-02-16T11:05:00.002+02:00

« | Cuprins | »

n dimineaţa următoare Ştietot îşi sculă prietenii mai devreme. De-îndată începură să se pregătească de drum. Şurubel şi Piuliţa îşi îmbrăcară vestoanele de piele.

Vânătorul Glonţişor se încălţă cu cizmele din piele, favoritele lui. Carâmbii acestor cizme ajungeau mai sus de genunchi şi se încheiau deasupra cu catarame. Asemenea cizme erau foarte comode pentru călătorie. Grăbilă îşi îmbrăcă costumul său "fulger". Despre costumul ăsta se cuvine să dăm câteva amănunte. Grăbilă, care se grăbea întotdeauna şi nu-i plăcea să-şi piardă timpul degeaba, născocise un costum special pentru el, care nu avea nici măcar un singur nasture. Se ştie doar că la îmbrăcat sau la dezbrăcat cel mai mult timp se pierde pentru descheiatul şi încheiatul nasturilor.

Costumul lui Grăbilă nu era format din cămaşă şi pantaloni: acestea erau împreunate într-un singur tot, ceva de felul salopetei. Salopeta se încheia sus, cu un singur buton, aşezat spre ceafa. Era de-ajuns să desfaci butonul şi, ca prin farmec, întregul costum cădea de pe umeri şi se lăsa fulgerător la picioare. Gogoaşă cel rotofei îşi îmbrăcă costumul de zile mari. El preţuia cel mai mult la un costum buzunarele. Pentru el costumul era cu atât mai bun cu cât avea mai multe buzunare. Cel mai luxos costum al său avea şaptesprezece buzunare.

Vestonul avea zece buzunare: două la piept, două pe poale, două pe laturi, trei în interior şi un buzunar secret pe spate. Pantalonii aveau: două buzunare în faţă, două la spate, două lateral şi un buzunar jos, la genunchi. În viaţa obişnuită astfel de costume, cu şaptesprezece buzunare, din care unul la genunchi, poţi întâlni numai la operatorii de film.

Limonadă se găti într-un costum în carouri. El purta întotdeauna costume în carouri. Şi pantalonii erau în carouri, şi vestonul în carouri, şi şapca tot în carouri.

Ori de câte ori îl vedeau de departe, piticii spuneau:

Priviţi, uitaţi-vă, vine tabla de şah!

Probabil se găti în costumul de schi pe care-l socotea foarte comod pentru călătorie.

Posibil îmbrăcă o flanea în dungi jambiere în dungi, iar în jurul gâtului îşi înfăşură un fular în dungi. Cu asemenea costum era dungat din cap până-n picioare, încât văzându-l de departe ziceai că-i o saltea în dungi, nu Posibil.

Într-un cuvânt, toţi s-au îmbrăcat cu ce-au putut, numai Zăpăcilă, care avea obiceiul să-şi arunce lucrurile pe unde nimerea, nu reuşi cu nici un chip să-şi găsească vestonul. Şi şapca şi-o băgase pe undeva, aşa că, oricât a căutat-o, n-a găsit-o pe nicăieri. În cele din urmă dădu, sub pat, peste căciula de iarnă, cu urechi.

Pictorul Acuarelă hotărî să picteze tot ceea ce va vedea în timpul călătoriei. El îşi luă vopselele şi pensula şi le aşeză din timp în coşul balonului. Guslă se hotărî să ia cu sine piculina. Doctorul Pilulă îşi luă mica farmacie portativă şi o puse de asemenea în coş, sub bancă. Asta era o treabă foarte bine gândită, deoarece în timpul călătoriei s-ar fi putut îmbolnăvi cineva.

Încă înainte de ora şase dimineaţa se adunase acolo aproape întregul oraş. Mulţi dintre cei care vroiau să vadă zborul se căţăraseră pe garduri şi pe acoperişurile caselor.

Grăbilă fu cel dintâi care intră în coş şi-şi alese locul cel mai comod. În urma lui urcă Habarnam.

— Uitaţi-vă, strigau spectatorii adunaţi înjur, au şi început să se aşeze!

— Voi de ce v-aţi suit în coş? spuse Ştietot. Daţi-vă jos, e încă prea devreme.

— De ce e prea devreme? Doar suntem gata de zbor, răspunse Habarnam.

— Ce pricepi tu! înainte de toate balonul trebuie umplut cu aer cald.

— De ce cu aer cald? întrebă Grăbilă.

— Pentru că acrul cald e mai uşor decât cel rece şi întotdeauna se ridică. Când vom umple balonul cu aer cald, acest aer cald se va înălţa şi va trage după el balonul, lămuri Ştietot.

— Aaa, înseamnă că mai trebuie şi aer cald! zise tărăgănat Habarnam şi apoi împreună cu Grăbilă se dădură jos din coş.

— Uitaţi-vă, strigă cineva de pe acoperişul casei vecine, se dau jos! S-au răzgândit, nu mai zboară.

— Vezi bine că s-au răzgândit, li se răspunse de pe alt acoperiş. Parcă poţi zbura cu un astfel de balon! Asta-i o înşelătorie şi nimic altceva!

În acest timp Ştietot le porunci piticilor să umple câţiva saci cu nisip şi să-i pună în coş. Îndată Grăbilă, Tăcutul, Probabil şi alţi prichindei se repeziră să toarne nisip în saci şi să-i care în coş.

— Asta ce-o mai fi? se întrebau unii pe alţii spectatorii. De ce pun saci cu nisip în coş?

— Ei, ce nevoie aveţi de saci cu nisip? strigă Cărbunaş, care şedea călare pe gard.

— De-aia! Ca să-i aruncăm în capul vostru când o să ne ridicăm, răspunse Habarnam.

Bineînţeles, Habarnam nu ştia nici el de ce era nevoie de saci cu nisip. Zisese şi el aşa, într-o doară.

— Dar mai întâi ridicaţi-vă! strigă Cărbunaş. Prichindelul Fărâmiţă, care stătea pe gard lângă Cărbunaş, spuse:

— Probabil că le c frică şi trimit să zboare, în locul lor, sacii cu nisip.

Cei din jur izbucniră în râs:

— Vezi bine că le e frică! Numai că de ce să le fie frică? Oricum, balonul n-o să zboare.

— Ce să fie ultima oară?

— Ei, vor mânca pentru ultima oară, pe urmă îşi vor lua zborul, balonul va crăpa şi ei vor muri.

— Nu-ţi fie teamă, n-o să crape, îi spuse Cărbunaş. Pentru ca să crape ar trebui mai întâi sa zboare, dar ăsta, după cum vezi, zace în acelaşi loc de o săptămână încheiată şi nu zboară nicăieri.

— Acum însă o să zboare, răspunse Ţintişoara care venise cu Gâzuţa să vadă balonul zburând.

Îndată toţi privitorii începură să discute cu aprindere. Dacă cineva spunea că balonul o să zboare, altcineva îl contrazicea imediat că n-o să zboare, iar dacă unul zicea că nu va zbura, i se răspundea pe dată că va zbura. Se stârni o asemenea gălăgie că nu se mai auzea nimic. Pe unul dintre acoperişuri doi prichindei s-au luat chiar la bătaie, atât de aprinsă era discuţia. Abia i-au potolit udându-i cu apă.

Între timp aerul din cazan se încălzise suficient şi Ştietot socoti că e momentul să se înceapă umplerea balonului cu aer fierbinte. Dar pentru a-l umple cu aer fierbinte, trebuia mai întâi golit de aerul rece. Ştietot se apropie de balon şi dezlegă sfoara cu care legase strâns tubul de cauciuc. Cu un şuierat puternic aerul rece începu să iasă din balon. Piticii, care discutau dacă zborul va avea loc sau nu, se întoarseră şi văzură cum balonul începe să se micşoreze cu repeziciune. El se muie, se zbârci întocmai ca o pară uscată şi dispăru în fundul coşului. Acolo unde mai-nainte uriaşul balon apărea în toată splendoarea sa, acum nu era decât un coş acoperit cu o plasă.

Şuierul se opri şi imediat răsună un hohot general de râs. Râdeau cu toţii: şi cei care spuseseră că balonul va zbura, şi cei care spuseseră că nu va zbura, iar Peticel, prietenul lui Habarnam, de atâta râs s-a rostogolit de pe acoperiş şi şi-a făcut un cucui la ceafa. Doctorul Pilulă a fost nevoit să-l trateze şi să-i ungă cucuiul cu iod.

— Halal zbor! se striga de jur împrejur. Halal balonul lui Ştietot! L-au dichisit o săptămână întreagă, iar el n-a avut de lucru şi-a crăpat. Asta zic şi eu distracţie! În viaţa mea nu mi-a fost dat să râd atâta!

Însă Ştietot nici de aceasta dată n-a luat în seamă ironiile. El puse cazanul în legătură cu balonul printr-o ţeavă lungă şi porunci să fie acţionată pompa ataşată la capacul cazanului. În cazan începu să pătrundă aer proaspăt, în vreme ce aerul încălzit trecea prin ţeavă direct în balon. Treptat, balonul de sub plasă devenea mai mare, şi începu să iasă din coş.

— Priviţi, se bucurau spectatorii, îl umflă din nou! Tare suciţi mai sunt! Că doar iarăşi o să crape.

Nimeni nu mai credea că balonul avea să zboare. Iar între timp balonul se făcuse încă şi mai mare, ieşi pe jumătate din coş, arătând întocmai ca un pepene uriaş pe o farfurioară. Dintr-o dată băgară de seamă că încet-încet, balonul se ridică tot mai sus şi întinde plasa cu care era legat de coş; scoaseră cu toţii strigăte de uimire. Vedea oricine că de data asta nimeni nu-l mai trăgea de frânghie în sus.

— Ura! strigă Romaniţa şi chiar bătu din palme.

— Nu zbiera! se răsti la ea Cărbunaş.

— Doar şi-a luat cu adevărat zborul!

— Încă nu şi-a luat cu adevărat zborul. Nu vezi că e legat de coş? Parcă va putea ridica coşul şi încă cu piticii în el!

Chiar atunci Cărbunaş observă că balonul, devenind şi mai mare, se ridicase mult de tot şi coşul se desprinsese de pământ. Nu se mai putu abţine şi strigă din toată puterea:

— Ţineţi-l! Nu vedeţi că-şi ia zborul? Ce faceţi?

Dar balonul nu zbură, deoarece era legat zdravăn de tufa de alun. Coşul se săltă doar puţin deasupra pământului.

— Ura-a! răsună din toate părţile. Ura! Bravo, Ştietot! Halal balonul lui Ştietot! Dar cu ce l-au umflat, oare? Cu abur, probabil.

Acum credeau cu toţii că balonul va zbura.

« | Cuprins | »

Habarnam-cap 6

2009-02-15T00:31:00.003+02:00

« | Cuprins | »

Cum a conceput Ştietot un balon

Capitolul VI

tietot, căruia îi plăcea foarte mult să citească, aflase din cărţi despre ţări îndepărtate şi despre fel de fel de călătorii. Adesea, seara, când n-avea ce face, el le povestea prietenilor săi despre ceea ce citise în cărţi.

Prichindeii se dădeau în vânt după asemenea istorisiri. Le plăcea să asculte despre ţări pe care nu le văzuseră niciodată, dar mai ales îi atrăgeau povestirile despre călătorii, pentru că cei care călătoresc trec prin tot felul de întâmplări nemaipomenite şi aventuri dintre cele mai neobişnuite.

Tot ascultând istorisiri din acestea, prichindeii începură să creadă că ar putea pleca şi ci într-o călătorie. Unii propuseră să o facă pe jos, alţii să plutească pe râu cu bărcile, iar Ştietot propuse:

— Haideţi să construim un balon şi să zburăm cu balonul.

Ideea asta au găsit-o cu toţii excelentă. Până atunci nu zburaseră niciodată cu balonul şi socoteau că ar fi foarte interesant. Bineînţeles, nimeni nu ştia cum se construieşte un balon, dar Ştietot a promis că va chibzui el totul şi le va explica apoi şi lor.

Aşa că Ştietot începu să se gândească. Se gândi trei zile şi trei nopţi şi hotărî să facă un balon din cauciuc. Prichindeii ştiau cum se obţine cauciucul. În oraşul lor creşteau nişte flori asemănătoare cu ficuşii. Dacă faci o crestătură pe tulpina acestei flori, începe să se scurgă din ea o zeamă albă. Zeama asta, numită lichid de cauciuc, se îngroaşă încet-încet şi se transformă în cauciuc, din care se pot confecţiona mingi şi galoşi.

După ce Ştietot a născocit asta, le-a poruncit prichindeilor să adune lichid de cauciuc. Începură cu toţii să care lichidul alb în butoiul pregătit anume de Ştietot. Se duse şi Habarnam să adune lichid, dar se întâlni pe drum cu prietenul său, Peticel, care se juca cu două prichinduţe, sărind coarda.

— Ascultă, Peticel, ce chestie am născocit noi! spuse Habarnam. O să plesneşti de invidie când o să afli, măi frate-miu!

— Ba să ştii că n-am să plesnesc deloc, îi răspunse Peticel. Ce, n-am altă treabă decât să plesnesc?

— O să plesneşti, o să plesneşti! căuta să-l convingă Habarnam. Să vezi ce chestie, frăţioare! Nici în vis n-ai văzut aşa ceva.

— Ei, despre ce chestie e vorba? se interesă Peticel.

— Îndată o să meşterim o băşică plină cu aer şi o să zburăm cu ca departe.

Pe Peticel îl cuprinse invidia. Vrând să se laude şi el cu ceva, spuse:

— Mare lucru, o băşică! Eu în schimb m-am împrietenit cu prichinduţele.

— Cu care prichinduţe?

— Uite, cu ele, spuse Peticel şi le arătă cu degetul pe prichinduţe. Pe asta o cheamă Gâzuţa şi pe asta Ţintişoara.

Gâzuţa şi Ţintişoara stăteau ceva mai departe şi-1 priveau cu îngrijorare pe Habarnam.

Habarnam se uită la ele încruntat şi zise:

— Aha, aşa deci! Dar tu parcă eşti prieten cu mine!

— Sunt prieten cu tine, dar şi cu ele. Una n-o împiedică pe cealaltă.

— Ba o împiedică, răspunse Habarnam. Cine e prieten cu prichinduţele e şi el o prichinduţă. Vreau să te cerţi îndată cu ele!

— De ce să mă cert?

— Îţi cer eu să te cerţi! Altfel o să mă cert eu cu tine.

— N-ai decât, ceartă-te! Mare scofală!

— Uite că mă cert, iar Gâzuţei şi Ţintişoarei tale o să le arăt cu!

Habarnam îşi strânse pumnii şi se năpusti asupra prichinduţelor. Peticel îi tăie calea şi-i repezi un pumn în frunte. Începură să se bată iar Gâzuţa şi Ţintişoara o luară la goană speriate.

— Vasăzică, din pricina acestor prichinduţe mi-ai dat un pumn în frunte? strigă Habarnam încercând să-l lovească pe Peticel în nas.

— Dar de ce le jigneşti? întrebă Peticel împungând cu pumnii în toate părţile.

— Ia uite ce mai apărător s-a găsit! răspunse Habarnam şi-şi izbi prietenul în creştetul capului cu atâta putere, că acesta se clătină şi o luă repede la goană.

— Sunt certat cu tine! îi strigă Habarnam din urmă.

— N-ai decât! răspunse Peticel. Tot tu o să vii primul să te împaci.

— Ai să vezi că n-am să vin! Noi o să facem o călătorie zburând cu băşica plină cu aer!

— O să zburaţi de pe acoperiş - în pod!

— Ba nu, voi o să zburaţi de pe acoperiş în pod! răspunse Habarnam şi plecă să adune lichid de cauciuc.

După ce butoiul se umplu cu lichid, Ştietot îl amestecă grijuliu şi-i porunci lui Piuliţă să aducă o pompă din acelea cu care se umflă roţile de automobil. La aceasta pompă el ataşă un tub lung de cauciuc, turnă peste capătul tubului puţin lichid şi-i porunci lui Piuliţă să dea uşor la pompă.

Piuliţă începu să pompeze şi îndată, din lichidul de cauciuc prinse să se formeze o băşică, la fel cu acelea din spumă de săpun. Ştietot adăuga mereu lichid de cauciuc pe băşica aceasta, iar Piuliţă nu contenea să pompeze aer, astfel că băşica se umfla treptat, tot mai mult, prefăcându-se într-un mare balon.

Ştietot nu mai prididea să adauge lichid de cauciuc pe toate părţile. Atunci el ceru celorlalţi prichindei să-l ajute. Cu toţii se puseră îndată pe treabă. Pentru fiecare se găsi ceva de făcut în jurul balonului, numai Habarnam se tot învârtea, fluierând, de colo-colo. Se străduia să se ţină cât mai departe de balon, îl măsura din când în când cu privirea şi gura nu-i mai tăcea:

— O să crape băşica! Uite, acuşi o să crape! Uf!

Dar balonul nu crăpa ci devenea cu fiecare minut mai mare, tot mai mare. Curând fu atât de umflat că prichindeii erau nevoiţi să se caţere în tufa de alun, din mijlocul curţii, pentru a-l putea unge pe deasupra şi pe părţi.

Lucrul la umflatul balonului dură două zile şi fu întrerupt doar atunci când balonul ajunse de mărimea unei case. După aceea, Ştietot legă cu o sfoară tubul care se afla dedesubtul balonului, pentru ca aerul să nu iasă, şi zise:

— Acum balonul trebuie lăsat să se usuce, iar noi o să ne apucăm de altă treabă.

El fixă cu o frânghie balonul de tufa alunului, să nu-l ia vântul, după care îi împărţi pe prichindei în două grupuri. Primului îi ordonă să adune gogoşi de mătase, de pe care să depene firele şi să facă din ele aţă de mătase. Apoi să împletească din ea o plasă uriaşă. Celuilalt grup Ştietot îi porunci să alcătuiască un coş mare din coajă subţire de mesteacăn.

În vreme ce Ştietot şi prietenii săi erau prinşi cu această muncă, locuitorii din Oraşul Florilor veneau şi priveau balonul uriaş legat de tufa de alun. Fiecare vroia să atingă balonul cu mâna, ba unii încercau chiar să-l ridice.

— Balonul e uşor, spuneau ei, îl poţi lesne ridica doar cu o mână.

— De uşor e uşor, dar după părerea mea, n-o să poată zbura, spuse prichindelul Cărbunaş.

— De ce să nu zboare? întrebară ceilalţi.

— Păi, cum să zboare? Dacă ar putea zbura, s-ar înălţa în sus, dar aşa el stă rezemat de pământ. Înseamnă că, deşi e uşor - e totuşi greu, răspunse Cărbunaş.

Prichindeii căzură pe gânduri.

— Hm! Hm! ziceau ei. Balonul e uşor şi totuşi e greu. Asta-i adevărat. Şi-atunci cum o să zboare?

Încercară să-l iscodească pe Ştietot, dar acesta le spuse:

— Aveţi puţină răbdare. În curând o să vă lămuriţi.

Întrucât Ştietot nu le explică nimic prichindeilor, aceştia începură să se îndoiască şi mai mult. Cărbunaş umbla prin oraş şi răspândea tot felul de zvonuri prosteşti.

— Ce forţă ar putea ridica balonul în sus? întreba el şi-şi răspundea singur: nu există o astfel de forţă! Păsările zboară pentru că au aripi, dar băşica de cauciuc n-are cum să se ridice. Ea poate zbura doar în jos.

Până la urmă nimeni din oraş nu mai credea în năzbâtia asta. Cu toţii nu făceau decât să râdă, se apropiau de căsuţa lui Ştietot, se uitau la balon de după gard şi spuneau:

— Uitaţi-vă, uitaţi-vă! A-nceput să zboare! Ha-ha-ha!

Dar Ştietot nu dădea atenţie acestor ironii. După ce plasa de mătase a fost gata, ci porunci să îmbrace cu ea balonul de sus până jos. Astfel, plasa fu trecută peste balon, acoperindu-l complet.

— Uitaţi-vă! strigară prichindeii de după gard. Vor să prindă balonul în plasă. Se tem c-o să zboare. Ha-ha-ha!

Ştietot ceru prietenilor săi să lege balonul cu o frânghie, pe care apoi s-o treacă peste creanga alunului şi să-l ridice.

Imediat Grăbilă şi Piuliţă se urcară cu funia în alun şi începură să tragă balonul. Asta îi înveseli nespus pe cei ce priveau.

— Ha-ha-ha! râdeau ei. Se vede că ăsta-i un balon pe care trebuie să-l tragi în sus cu frânghia. Cum o să zboare,

Dacă e nevoie de funie ca să fie ridicat?

— Chiar aşa vor face, răspundea Cărbunaş. Ei or să se aşeze pe balon, or să tragă de funie şi atunci balonul o să zboare.

Când balonul fu ridicat de la pământ, plasa de pe marginile sale se lăsă în jos şi Ştietot porunci să fie legat de capetele ei coşul împletit din coajă de mesteacăn. Coşul avea formă pătrată. înăuntru, pe fiecare latură, era prinsă o băncuţă şi pe fiecare băncuţă puteau să încapă câte patru prichindei.

După ce coşul fu legat de plasă în cele patru colţuri, Ştietot anunţă că lucrul la construcţia balonului a luat sfârşit. Grăbilă îşi închipuia că vor zbura imediat, însă Ştietot spuse că mai trebuie pregătite paraşute pentru toţi.

— De ce paraşute? întrebă Habarnam.

— Dacă balonul crapă? În cazul ăsta va trebui să sărim cu paraşutele.

În ziua următoare Ştietot şi prietenii lui fură ocupaţi cu confec-ţionatul paraşutelor. Fiecare dintre ei îşi meşterea singur paraşuta, din pufuleţi de păpădie, iar Ştietot le arăta tuturor cum anume s-o facă.

Locuitorii oraşului vedeau că balonul atârnă nemişcat pe creangă şi-şi spuneau unul altuia:

— O să stea atârnat aşa până o să crape. N-o să zboare niciodată.

— Ei, haide, de ce nu zburaţi? strigau ei de dincolo de gard. Trebuie să zburaţi până ce n-apucă balonul să crape.

— Nu vă neliniştiţi, le răspunse Ştietot. O să zburăm mâine dimineaţă la ora opt.

Mulţi prichindei izbucniră în râs, dar unii începură să aibă îndoieli.

— Te pomeneşti c-or să zboare cu adevărat! îşi spuneau ei. Trebuie să venim mâine să vedem.

« | Cuprins | »

Habarnam-cap 5

2009-02-14T22:12:00.000+02:00

« | Cuprins | »

Cum s-a plimbat Habarnam în automobilul cu apă gazoasă

Capitolul V

ecanicul Şurubel şi ajutorul lui, Piuliţă, erau nişte meşteri foarte buni.

Semănau unul cu celălalt, doar că Şurubel era niţeluş mai înalt, iar Piuliţă niţeluş mai scund de statură. Amândoi purtau vestoane din piele.

În buzunarele vestoanelor aveau întot- deauna chei pentru piuliţe, cleşti, pile şi alte instrumente de fier. Dacă vestoanele n-ar fi fost din piele, demult li s-ar fi desprins buzunarele.

Aveau şi şepci tot din piele şi ochelari de protecţie.

Ochelarii aceştia şi-i puneau când lucrau, ca să nu le intre ceva în ochi.

Şurubel şi Piuliţă rămâneau zile întregi în atelierul lor şi reparau primusuri, cratiţe, ceainice, tigăi, iar când nu aveau ce repara, făceau triciclete şi biciclete pentru pitici.

Odată, Şurubel şi Piuliţă, fără să spună vreo vorbă, s-au închis în atelierul lor şi au început să meşterească ceva.

O lună încheiată au pilit, au dat la rindea, au nituit, au sudat şi n-au arătat nimic nimănui, iar când s-a încheiat luna se constată că alcătuiseră un automobil.

Era un automobil acţionat cu apă gazoasă şi sirop. În mijlocul maşinii se afla o bancă pentru şofer, iar în faţa acesteia era aşezat rezervorul cu apă gazoasă. Gazul din rezervor trecea, printr-o ţeavă, într-un cilindru de aramă şi acţiona un piston de fier. Sub presiunea gazului pistonul se mişca înainte şi înapoi şi învârtea roţile. Sus, deasupra banchetei, era fixat un borcan cu sirop. Siropul se scurgea prin altă ţeavă în rezervor şi servea la unsul întregului mecanism.

Acest tip de automobil cu apă gazoasă era foarte răspândit printre pitici. Dar automobilului construit de Şurubel şi Piuliţă îi fusese adusă o foarte importantă perfecţionare: la un perete lateral al rezervorului era legată o mică ţeavă elastică din cauciuc, cu robinet, pentru a se putea bea apă în timpul mersului, fără a opri maşina.

Grăbilă învăţă să conducă acest automobil şi pentru oricine dorea să facă o plimbare, el pornea imediat la drum fără să refuze vreodată pe cineva.

Cel mai mult îi plăcea să se plimbe cu automobilul lui Limonadă, pentru că pe drum putea să bea apă gazoasă cu sirop cât îi poftea inima. Şi lui Habarnam îi plăcea plimbarea cu automobilul, aşa că Grăbilă îl avea adesea ca muşteriu. Însă Habarnam dorea să înveţe să conducă singur maşina, aşa că începu să-l roage pe Grăbilă:

— Lasă-mă pe mine să conduc automobilul. Vreau să-nvăţ a-1 conduce singur.

— N-ai să poţi, spuse Grăbilă. Doar e vorba de o maşină. Trebuie să te pricepi.

— Ce-i aici de priceput? i-a răspuns Habarnam. Am văzut la tine cum se conduce. Tragi de manete şi învârţi volanul. E foarte simplu.

— Pare numai că c simplu, dar de fapt e o treabă grea. O să te accidentezi şi tu şi-o distrugi şi automobilul.

— Lasă, Grăbilă, nu-i nimic! s-a supărat Habarnam. Când o să-mi ceri şi tu ceva, nici eu n-am să-ţi dau.

Într-o zi, când Grăbilă nu era acasă, Habarnam se furişă în automobilul aflat în curte şi începu să tragă de manete şi să apese pedalele. La început nu se întâmplă nimic, dar deodată maşina începu să huruie şi o luă razna. Piticii văzură totul de la fereastră şi ieşiră în goană din casă.

— Ce faci? strigară ei. Ai să te accidentezi!

— N-am să mă accidentez, răspunse Habarnam şi în aceeaşi clipă se izbi de coteţul câinelui care se afla în mijlocul curţii.

Buf-poc! Coteţul se făcu surcele. Bine cel puţin că Strop avusese timp să sară de acolo, că altfel Habarnam l-ar fi strivit.

— Uite, vezi ce-ai făcut? strigă Ştietot. Opreşte-te imediat! Habarnam se sperie, vru să oprească maşina şi trase de o manetă.

Dar maşina, în loc să se oprească, porni şi mai repede. În drumul ei dădu peste un chioşc. Buf-poc! Chioşcul se desfăcu în bucăţi. Habarnam fu îngropat sub un morman de aşchii. O scândură i se agăţă de spate, alta îl izbi în ceafa.

Se lăsă pe volan şi încercă să vireze. Automobilul se învârtea prin curte, iar Habarnam striga cât îl ţinea gura:

— Fraţilor, deschideţi mai repede poarta, altfel o să strivesc lotul pe aici!

Prichindeii au deschis poarta, Habarnam a ieşit din curte şi a pornit în goană pe stradă. Atraşi de zgomot, piticii năvăliră de prin toatc curţile.

— Păzea! striga Habarnam şi gonea înainte.

Ştietot, Probabil, Şurubel, doctorul Pilulă şi alţi pitici alergau după el. Dar ţi-ai găsii! Nu l-au putut ajunge din urmă.

Habarnam tot trecea de pe o stradă pe alta şi nu ştia cum să oprească maşina.

În sfârşit, automobilul se apropie de râu, se dădu peste cap şi porni de-a dura pe povârniş. Habarnam fu aruncat afară şi rămase întins pe mal, iar automobilul cu apă gazoasă căzu în apă şi se scufundă.

Ştietot, Probabil, Şurubel şi doctorul Pilulă îl înşfacară pe Habarnam şi-l duseră acasă. Cu toţii credeau că e mort.

Acasă l-au aşezat pe pat şi abia atunci a deschis Habarnam ochii. El privi înjur şi întrebă:

— Fraţilor, mai sunt viu?

— Viu, viu, răspunse doctorul Pilulă. Numai, te rog, stai liniştit, trebuie să te examinez.

El îl dezbrăcă pe Habarnam şi începu să-l examineze. După aceea spuse:

— Uimitor! Toate oasele sunt întregi, are doar nişte contuzii şi câteva aşchii.

— Păi, mi s-a agăţat o scândură de spate, spuse Habarnam.

— O să trebuiască să scoatem aşchiile, clătină din cap Pilulă.

— Şi-o să mă doară? se sperie Habarnam.

— Nu, nici un pic. Uite, ţi-o scot chiar acum pe cea mai mare.

— A-a-au! ţipă Habarnam.

— Ce a-a-au? Ce? Te doare? se miră Pilulă.

— Sigur că mă doare!

— Ei, rabdă, rabdă. Ţi se pare doar că te doare.

— Nu, nu mi se pare! Au-au-au!

— Dar de ce ţipi de parcă te-aş tăia? Că doar nu te tai.

— Mă doare! Mi-ai spus că n-o să mă doară, şi acuma mă doare!

— Ei, mai încet, mai încet... Mai am de scos o singură aşchie.

— Au, lasă, lasă! Mai bine rămân cu aşchia.

— Nu se poate, o să facă puroi.

— Au-au-au!

— Ei, gata. Acum trebuie doar să ungem cu iod.

— Şi asta o să mă doară?

— Nu, când dau cu iod nu te doare. Stai cuminte.

— A-a-au!

— Nu mai zbiera! îţi place să te plimbi cu maşina, dar să rabzi puţin la durere nu-ţi place!

— Vai! Ce tare mă ustură!

— O să te usture puţin şi-o să te lase. Acum o să-ţi pun termometrul.

— Uf, nu-mi trebuie termometru. Nu-mi trebuie!

— De ce?

— O să mă doară!

— Păi, termometrul nu doare.

— Mi-ai spus mereu că nu mă doare şi pe urmă m-a durut.

— Tare sucit mai eşti! Oare nu ţi-am pus niciodată termometrul?

— Niciodată.

— Ei, uite, o să vezi acuma că asta nu doare, spuse Pilulă şi se duse după termometru.

Habarnam ţâşni din pat, sări pe fereastră şi fugi la prietenul său Peticel. Doctorul Pilulă se întoarse cu termometrul, dar ia-l pe Habarnam de unde nu-i!

— Ei, poftim de tratează un astfel de bolnav, mormăi Pilulă. Tu te străduieşti să-l vindeci, iar el sare pe fereastră şi-o ia la sănătoasa. E inadmisibil!

« | Cuprins | »

Habarnam-cap 4

2009-02-13T22:49:00.010+02:00

« | Cuprins | »

Cum a început Habarnam să scrie poezii

Capitolul IV

eizbutind să ajungă pictor, Habarnam hotărî să devină poet şi să scrie versuri. Cunoştea un poet care locuia pe strada Păpădiilor. Numele lui era Tăbâltoc, dar, după cum se ştie, tuturor poeţilor le plac numele frumoase. De aceea când Tăbâltoc a început să scrie poezii, şi-a ales un alt nume, şi-a zis Floricică.

Într-o zi Habarnam a venit la Floricică şi i-a spus:

— Ascultă, Floricică, învaţă-mă şi pe mine să fac versuri. Vreau să fiu şi eu poet.

— Dar ai talent pentru asta? întrebă Floricică.

— Desigur, am. Sunt foarte înzestrat, i-a răspuns Habarnam.

— Trebuie să verificăm, spuse Floricică. Ştii ce-nseamnă rimă?

— Rimă? Nu ştiu.

— Rimă este atunci când două cuvinte au terminaţii asemănătoare, îl lămuri Floricică. De exemplu: raţă - dimineaţă, prăjitură uscată - îngheţată. Ai înţeles?

— Am înţeles.

— Ei, atunci spune-mi o rimă pentru „toiag”.

— Covrig, răspunse Habarnam.

— Păi, ce fel de rimă-i asta: toiag - covrig? Cuvintele astea nu rimează defel!

— De ce nu rimează? Doar amândouă se termină la fel.

— Nu-i de-ajuns, spuse Floricică. Trebuie ca aceste cuvinte să se asemene în aşa fel încât să iasă ceva armonios. Uite, ascultă: toiag - moşneag, visare - lumânare, hârtie - pălărie.

— Am înţeles, am înţeles, strigă Habarnam. Toiag - moşneag, visare - lumânare, hârtie - pălărie! E grozav! Ha ha ha!

— Ei, acum găseşte o rimă pentru „câlţi”, spuse Floricică.

— Mâlţi, răspunse Habarnam.

— Ce-s aceia „mâlţi?” se miră Floricică. Există un asemenea cuvânt?

— Dar ce, nu există?

— Bineînţeles că nu există.

— Ei, atunci, „bâlţi”.

— Ce mai sunt şi „bâlţii” ăştia? se miră din nou Floricică.

— Ei, asta-i când cobâlţâi ceva, atunci se fac „bâlţi”, lămuri Habarnam.

— Numai minciuni spui, zise Floricică, nu există un asemenea cuvânt. Trebuie alese doar cuvinte care există, nu nişte născociri.

— Şi dacă cu nu pot alege alt cuvânt ?

— Înseamnă că n-ai talent pentru poezie.

— Ei, atunci găseşte tu o rimă pentru câlţi, răspunse Habarnam.

— Îndată, se învoi Floricică.

El se opri în mijlocul camerei, îşi încrucişa braţele pe piept, înclină capul spre un umăr şi începu să se gândească. Apoi îşi răsturnă capul pe spate şi iar se gândi, fîxându-şi privirile în tavan, după aceea îşi prinse bărbia în mâini şi continuă să se gândească uitându-se în podea. În sfârşit începu să se plimbe prin cameră mormăind încetişor, pentru sine:

— Câlţi, vâlţi, dâlţi, nâlţi, sâlţi, mâlţi... Mormăi astfel multă vreme, apoi spuse: La naiba! Ce cuvânt mai e şi ăsta? Nu rimează cu nimic!

— Ai văzut? se bucură Habarnam. Chiar tu foloseşti cuvinte care nu rimează cu nimic şi mai spui că eu sunt lipsit de talent.

— Ei, bine, eşti talentat, foarte talentat, dar lasă-mă în pace! spuse Floricică. A început să mă doară capul. Scrie în aşa fel încât să aibă înţeles şi rimă, şi gata poezia.

— Oare c chiar aşa de simplu? se miră Habarnam.

— Bineînţeles că c simplu. Principalul c să ai talent.

Habarnam s-a dus acasă şi îndată s-a apucat să scrie poezii. A hălăduit toată ziua prin cameră, a privit când în podea, când în tavan, s-a prins şi cu mâinile de bărbie şi tot. mormăia câte ceva pentru sine. În cele din urmă poeziile au fost gata şi el vorbi:

— Ascultaţi, fraţilor, ce poezii am făcut eu.

— Să auzim, să auzim, despre ce sunt poeziile? se interesară cu toţii.

— Poeziile sunt despre voi, mărturisi Habarnam. Iată, întâi una despre Ştietot:

Ştietot se plimba-n ploaie
Şi-a sărit peste o oaie.

— Cum? strigă Ştietot. Când am sărit eu peste o oaie?

— Ei, asta-i aşa, doar în poezie, pentru rimă, ne lămuri Habarnam.

— Vasăzică, din pricina rimei o să născoceşti fel de fel de minciuni despre mine? îşi ieşi din fire Ştietot.

— Desigur, răspunse Habarnam. Ce nevoie am să născocesc lucruri adevărate? Adevărul nu trebuie să fie născocit, el există oricum.

— Dacă mai încerci, o să-ţi arăt cu de ce trebuie să născoceşti lucruri adevărate! îl ameninţă Ştietot. Să vedem ce-ai mai născocit despre alţii?

— Iată, ascultaţi acum despre Grăbilă, spuse Habarnam:

Grăbilă, flămând cât zece
'Nghiţi un fier de călcat rece.

— Fraţilor! ţipă Grăbilă. Ce-a născocit ăsta despre mine? N-am înghiţit nici un fier de călcat rece.

— Nu mai ţipa, i-a răspuns Habarnam. Am spus şi cu aşa, doar pentru rimă că fierul de călcat era rece.

— Dar eu n-am înghiţit nici un fier de călcat, nici rece, nici fierbinte! strigă Grăbilă.

— Păi, nici cu nu spun că ai înghiţit unul fierbinte, aşa că linişteşte-te, răspunse Habarnam. Iată, ascultaţi poezia despre Probabil:

Probabil sub pernă are
O brânzoaică dulce, mare.

Probabil se apropie de patul său, se uită sub pernă şi spuse:

— Minciuni! Nu-i nici o brânzoaică aici.

— Nu te pricepi deloc la poezie, răspunse Habarnam. Asta e un fel de a spune, doar aşa, pentru rimă, că se află, dar de fapt brânzoaică nu se află acolo. Uite, am mai făcut o poezie şi pentru Pilulă!

— Fraţilor! strigă doctorul Pilulă. Trebuie să oprim bătaia asta de joc! Oare o să ascultăm, liniştiţi, toatc minciunile lui despre fiecare?

— Ajunge! strigară cu toţii. Nu mai vrem să ascultăm! Astea nu-s poezii ci nişte scorneli neruşinate.

Dar Ştietot, Grăbilă şi Probabil strigau:

— Lăsaţi-l să citească! O dată ce-a citit despre noi, să citească şi despre alţii.

— Nu-i nevoie! Noi nu vrem! strigau ceilalţi.

— Ei, dacă voi nu vreţi, atunci o să mă duc să le citesc vecinilor, spuse Habarnam.

— Cum? răcniră cu toţii. Să te duci să ne faci de râs şi faţă de vecini? încearcă numai! Că după aceea nu mai ai ce căuta acasă.

— Ei bine, fraţilor, n-o să mă duc, se învoi Habarnam. Dar să nu mai fiţi supăraţi pe mine.

De atunci Habarnam hotărî să nu mai scrie poezii.

« | Cuprins | »

Habarnam-cap 3

2009-02-12T19:58:00.004+02:00

« | Cuprins | »

Cum a devenit Habarnam pictor

Capitolul III

cuarelă era un pictor foarte bun. Umbla întotdeauna într-o bluză lungă, căreia îi zicea „halat”. Era de-ajuns să-l priveşti cum stă, gătit în halatul său şi cu părul lung dat pe spate, în faţa şevaletului cu paleta în mână. Oricine îşi dădea seama că are în faţa sa un pictor adevărat.

Dacă a văzut că nimeni nu-i apreciază muzica, Habarnam se hotărî să se facă pictor. S-a dus la Acuarelă şi i-a spus:

— Ascultă, Acuarelă, m-am hotărât să mă fac şi eu pictor. Dă-mi nişte vopsele şi o pensulă. Acuarelă nu era defel zgârcit, aşa că îi dărui lui Habarnam vopselele lui vechi şi o pensulă. Chiar atunci veni la Habarnam prietenul sau Peticel. Habarnam i-a spus:

— Aşază-te, Peticel, imediat am să-ţi fac portretul. Bucuros, Peticel se aşeză repede pe un scaun şi Habarnam începu să-i facă portretul. Cum voia să-l înfăţişeze cât mai frumos, îi picta un nas roşu, urechi verzi, buze vinete şi ochi portocalii. Peticel era nerăbdător să-şi vadă mai repede portretul. De nerăbdare nu putea sta locului pe scaun şi se tot mişca.

— Stai într-un loc, nu te mai mişca, îi spunea Habarnam, altfel n-o să-ţi semene.

— Dar acuma îmi seamănă? întrebă Peticel.

— Aidoma, răspunse Habarnam şi-i aplică o pereche de mustăţi cu vopsea violetă.

— Hai, arată-mi, sa văd ce-a ieşit! se rugă Peticel când Habarnam îi termină portretul. Acesta i-l arătă.

— Cum, aşa arăt eu? strigă speriat Peticel.

— Bineînţeles că aşa. Păi cum altfel?

— Dar mustăţi, de ce mi-ai desenat? Că doar eu n-am mustăţi.

— Ei, odată şi-odată or să-ţi crească.

— Şi nasul de ce e roşu?

— Asta ca să fie mai frumos portretul.

— Iar părul de ce e albastru? Ce, parcă părul meu e albastru?

— E albastru, răspunse Habarnam. Dar dacă nu-ţi place aşa, îl pot face verde.

— Nu, ăsta nu-i un portret bun, spuse Peticel. Dă-mi-l să-l rup.

— Vrei să distrugi o operă de artă? se împotrivi Habarnam.

Peticel vru să-i ia portretul şi atunci începu bătaia. Auzind zgomot, veniră îndată Ştietot, doctorul Pilulă şi alţi prichindei.

— De ce vă bateţi? i-au întrebat.

— Uitaţi-vă, strigă Peticel, judecaţi şi voi, care din noi are dreptate: spuneţi, cine e înfăţişat aici? Nu-i aşa că nu sunt eu acela?

— Bineînţeles că nu eşti tu, răspunseră prichindeii. Aici e desenată o sperietoare.

Habarnam zise:

— Nu pricepeţi ce e, pentru că nu scrie cine e. Iată, am să scriu îndată şi totul o să se lămurească. Şi luând un creion, scrise dedesubtul portretului cu litere de tipar: PETICEL. După aceea agăţă portretul pe perete şi spuse:

— Să stea atârnat aici. Să-l privească toată lumea, nu-i este interzis nimănui.

— Nu-i nimic, zise Peticel, după ce-o să te culci şi-ai să adormi, eu o să vin şi-o să-l rup.

— Iar eu noaptea asta n-am să mă culc şi n-am să dorm, ci am să stau de pază, răspunse Habarnam.

Peticel se supără si plecă acasă, iar Habarnam, într-adevăr, nu se culcă în seara aceea. După ce toţi ceilalţi adormiră, el luă vopselele şi începu să-l picteze pe fiecare. Pe Gogoaşă îl desenă atât de gras că nici nu încăpu în tablou. Lui Zăpăcilă îi picta nişte picioruşe subţiri, iar la spate îi adăugă, nu se ştie de ce, o coadă de câine. Pe vânătorul Glonţişor îl înfăţişă călare pe căţelul Strop. Doctorului Pilulă îi puse în loc de nas un termometru. Lui Ştietot îi desenă, fără motiv, nişte urechi de măgar. Într-un cuvânt, îi înfăţişă pe toţi cât mai caraghios şi mai năstruşnic. Către dimineaţă agăţă toate portretele astea pe pereţi şi scrise sub fiecare ce înfăţişa, aşa că ieşi o adevărată expoziţie. Cel dintâi se trezi doctorul Pilulă. Când văzu portretele de pe pereţi, începu să râdă. Ii plăcură aşa de tare încât îşi puse ochelarii pe nas şi începu să le cerceteze cu multă atenţie. Se apropia pe rând de fiecare desen şi râdea cu hohote.

— Bravo, Habarnam, se minuna doctorul Pilulă. Niciodată în viaţa mea n-am râs atâta! În cele din urmă se opri în dreptul portretului său şi întrebă cu severitate:

— Da' ăsta cine e? Nu cumva sunt eu? Nu, nu sunt eu. Ăsta-i un portret total neizbutit. Mai bine scoate-1 de-aici.

— De ce să-l scot? Lasă-1 să atârne acolo, răspunse Habarnam. Doctorul Pilulă se supără şi spuse:

— Se vede treaba, Habarnam, că eşti bolnav. S-a întâmplat ceva cu ochii tăi. Când ai văzut tu că aş avea un termometru în loc de nas? O să trebuiască să-ţi dau discară ulei de ricin. Tare nu-i plăcea lui Habarnam uleiul de ricin. Se sperie şi zise:

— Nu, nu! Acum văd şi eu că portretul e neizbutit!

El scoase de pe perete portretul lui Pilulă şi-l rupse. După Pilulă se trezi vânătorul Glonţişor. Şi Iui îi plăcură portretle. Cât pe ce să plesnească de râs, privindu-le. În să după ce-l văzu şi pe al său, buna lui dispoziţie se risipi îndată.

— Asta e un portret rău, spuse el. Nu seamănă cu mine. Scoate-l de-acolo, că altfel n-o să te mai iau niciodată la vânătoare. Habarnam fu nevoit să-l ia de pe perete şi pe vânătorul Glonţişor. Aşa s-a întâmplat şi cu toţi ceilalţi. Tuturor le plăceau portretele altora şi nu le plăceau ale lor. Ultimul se trezi Acuarelă, care, din obişnuinţă, dormea mai mult ca toţi ceilalţi. Când îşi văzu portretul pe perete se supără straşnic şi spuse că acela nu-i un portret ci o mâzgăleală fără valoare şi antiartistică.

După aceea rupse portretul de pe perete şi-i luă lui Habarnam vopselele şi pensula.

Singurul rămas pe perete era portretul lui Peticel. Habarnam îl desprinse de acolo şi se duse la prietenul său.

— Peticel, vrei să-ţi dăruiesc portretul tău? În schimb, împacă-te cu mine, îi propuse Habarnam. Peticel luă portretul, îl rupse în bucăţele şi zise:

— Bine, hai să ne împăcăm. Dar să ştii că dacă măcar o singură dată mă mai pictezi, n-am să mă mai împac cu tine pentru nimic în lume.

— Iar eu n-am să mai pictez niciodată, răspunse Habarnam. Că uite, pictezi, pictezi, şi nimeni nu-ţi spune măcar mulţumesc, nu ştiu decât să te certe. Nu mai vreau să fiu pictor.

« | Cuprins | »

Habarnam-cap 2

2009-02-11T13:57:00.003+02:00

« | Cuprins | »

Cum a devenit Habarnam muzicant

Capitolul II

ând Habarnam se apuca de vreo treaba, o făcea tot de-a-ndoaselea, aşa că totul îi ieşea anapoda. Ştia să citească numai silabisind şi putea să scrie doar cu litere de tipar.

Mulţi spuneau că, desigur, în capul lui cam bătea vântul, dar asta nu poate fi adevărat, pentru că dacă ar fi fost aşa, cum se face că el dovedea, totuşi, o anumită înţelegere? Sigur, înţelegea greu, dar ghetele şi le punea în picioare şi nu pe cap — iar pentru asta îţi trebuie un dram de înţelegere.

Habarnam nu era chiar atât de rău. Ar fi vrut cu tot dinadinsul să înveţe şi el ceva, dar nu-i plăcea munca. Voia sa capete învăţătura dintr-o dată, fără nici un efort, ori aşa ceva, bineînţeles că n-ar fi izbutit nici cel mai deştept dintre pitici.

Prichindeilor şi prichinduţelor le plăcea foarte mult muzica, iar Guslă era un muzicant minunat. Avea fel de fel de instrumente şi cânta deseori la ele. Ceilalţi ascultau şi apoi nu mai conteneau cu laudele. Habarnam fierbea de invidie că Guslă era lăudat şi atunci începu să-l roage:

—Invaţă-mă şi pe mine să cânt. Vreau şi eu să fiu muzicant.

—Te învăţ, se învoi Guslă. La ce vrei să cânţi?

—La ce-i mai uşor?

—La balalaică.

—Ei, atunci, haide, dă încoace balalaica, să încerc.

Guslă i-a dat balalaica. Habarnam şi-a trecut degetele pe strune. Pe urmă a zis:

—Nu, balalaica sună prea încet.

—Dă-mi altceva, care să cânte mai tare.

Guslă i-a dat vioara. Habarnam scârţâi puţin cu arcuşul pe coarde şi spuse:

—Dar ceva şi mai tare nu ai?

—Mai am trombonul, răspunse Guslă.

—Ia, dă-l încoace, să încercăm.

Guslă i-a dat trombonul cel mare, de alamă. Şi unde nu suflă o dată Habarnam în el, de guiţă trombonul ca un apucat.

— Uite, ăsta-i un adevărat instrument! se bucură Habarnam. Ce tare cântă!

— Ei, atunci învaţă să cânţi la trombon, dacă-ţi place, se învoi Guslă.

— Păi, de ce să mai învăţ? Gata, acum ştiu să cânt, răspunse Habarnam.

— Nu-i adevărat, încă nu ştii să cânţi.

— Ba ştiu, ştiu! Uite, ascultă! ţipă Habarnam şi se apucă să sufle din răsputeri în trombon.

— Bu-bu-bu-u! Tu-tu-tu-u!

— Tu doar trombonezi, nu cânţi, i-a răspuns Guslă.

— Cum nu cânt? se supără Habarnam. Ba cânt şi încă foarte bine! Tare!

— Eh, vai de capul tău! Aici nu-i vorba de tărie. Trebuie sa fie frumos.

— Păi, am cântat chiar foarte frumos.

— Ba nu-i frumos deloc, spuse Guslă. După câte văd nu ai nici un talent pentru muzică.

— Ba tu nu ai talent! se înfurie Habarnam. Spui asta doar din invidie. Vrei ca numai pe tine să te asculte şi să te laude toţi.

— Nici vorbă de aşa ceva, spuse Guslă. Ia trombonul şi cântă cât pofteşti, dacă socoti că nu trebuie să înveţi. N-au decât să te laude şi pe tine.

— Păi, chiar am să cânt, răspunse Habarnam.

Şi începu să sufle în trombon, dar neştiind să cânte, trombonul urla şi horcăia, şi ţipa, şi grohăia. Guslă ascultă cât ascultă... În cele din urmă se plictisi. Îşi îmbrăcă haina de catifea, îşi prinse la gât funduliţa trandafirie pe care o purta în loc de cravată şi plecă în vizită.

Seara, când toţi prichindeii se adunaseră acasă, Habarnam luă din trombonul şi se apucă să sufle în el:

—Bu-bu-bu-u! Du-du-du-u!

—Ce-i cu zgomotul ăsta? strigară cu toţii.

—Asta nu-i zgomot, răspunse Habarnam. E cântecul meu.

—Încetează imediat! strigă Ştie tot. Ne spargi urechile cu muzica ta!

—Asta pentru că nu te-ai obişnuit încă cu muzica mea. După ce-o să te obişnuieşti n-o să-ţi mai sparg urechile.

—Şi dacă nu vreau să mă obişnuiesc? Nu vreau!

Dar Habarnam nu-1 mai asculta şi continuă să cânte:

—Bu-bu-bu-bu! Hâr-r-r! Hr-r-r! Ţiu! Ţiu!

—Termină odată! se năpustiră asupra lui toţi prichindeii. Cară-te de-aici cu trombonul ăsta nesuferit!

—Păi, unde să mă car?

—Du-te pe câmp şi cântă acolo.

—Păi, în câmp n-are cine să mă asculte.

—Ce, parcă tu ai nevoie să te asculte cineva neapărat?

—Neapărat.

—Atunci ieşi în stradă, acolo or să te asculte vecinii. Habarnam a ieşit în stradă şi s-a pornit să cânte lângă casa vecină, dar vecinii l-au rugat să nu mai facă gălăgie sub ferestrele lor. S-a dus la altă casă - dar şi de-acolo l-au alungat. S-a mutat la a treia casă - unde păţi la fel - însă el socoti că poate să le facă în ciudă şi să cânte, să nu se oprească.

Vecinii s-au înfuriat, au năvălit afară şi l-au pus pe fugă. Cu chiu cu vai a izbutit să scape de ci, cu trombonul lui cu tot.

De atunci Habarnam n-a mai cântat niciodată la trombon.

— Nu-mi înţeleg muzica, spunea el. încă nu s-au ridicat până la muzica mea. Când or să se ridice or să mă roage singuri, dar va fi prea târziu. N-am să le mai cânt.

« | Cuprins | »

Habarnam-cap 1

2009-02-10T20:29:00.005+02:00

~ | Cuprins | »

Prichindeii din Oraşul Soarelui

Capitolul I

ra odată un oraş de basm, locuit de prichindei. Li se spunea prichindei pentru că erau mici, mici de tot.

Oricare dintre ei nu era mai înalt decât un castravete, şi nici acela prea mare. Însă oraşul lor era tare frumos. Pe lângă fiecare casă creşteau sumedenie de flori: margarete, romaniţe, păpădii. Până şi străzile la ei aveau nume de flori: strada Campanulelor, aleea Romaniţelor, bulevardul Albăstrelelor. Iar oraşul se numea chiar Oraşul Florilor. Şi era aşezat pe malul unui pârâu. Prichindeii îi ziceau apei acesteia Pârâul Castraveţilor pentru că pe malul lui creşteau foarte mulţi castraveţi.

Pe celălalt mal al pârâului se întindea pădurea. Prichindeii îşi făceau bărcuţe din coajă de mesteacăn, treceau pârâul şi se afundau în pădure după fructe, după ciuperci sau după alune. Micuţi cum erau, le venea greu să culeagă poamele sălbatice, şi când era vorba de alune, trebuiau să se caţăre pe trunchiurile înalte, ducând cu ei un fierăstrău. Asta pentru că nici unul dintre prichindei n-ar fi putut rupe o alună numai cu mâinile goale — ele trebuiau desprinse cu ajutorul fierăstrăului. Şi ciupercile le retezau tot cu fierăstrăul. Tăiau de jos ciuperca, lângă rădăcină, după aceea o fierăstruiau în părţi mai mici, apoi o cărau acasă bucată cu bucată.

Prichindeii erau şi ei de două feluri: prichindei băieţei şi prichindei fetiţe adică prichinduţe. Prichindeii purtau întotdeauna fie pantaloni lungi, fie pantalonaşi scurţi cu brete le, iar prichinduţelor Ie plăcea să se îmbrace cu rochiţe din materiale pestriţe, viu colorate. Prichindeii nu se prea omorau cu pieptănatul, de aceea se tundeau cât mai scurt, în schimb prichinduţele aveau un păr lung până aproape de talie. Se străduiau să-şi facă tot felul de pieptănă turi dichisite, îşi împleteau părul în cozi lungi, prinzând în ele panglici şi fundiţe. Mulţi prichindei se mândreau că ei sunt prichindei şi nici nu voiau să audă de prichinduţe. Iar prichinduţele se mândreau că ele sunt prichinduţe şi se fereau să se împrietenească cu prichindeii. Dacă vreo prichinduţă întâlnea pe stradă un prichindel, de cum îl zărea, îndată tre cea pe cealaltă parte a străzii. Şi foarte bine făcea, pentru că printre pri chindei erau destui din aceia care nu puteau trece liniştiţi pe lângă o prichinduţă - negreşit îi spuneau o vorbă urâtă sau o îmbrânceau, ba şi mai rău, o trăgeau de cozi. Bineînţeles că nu toţi prichindeii erau aşa, însă asta nu le stătea scris pe frunte, şi de aceea prichinduţele socoteau că e mai cuminte să treacă din vreme pe partea cealaltă a străzii, să nu dea nas în nas cu ei. Din pricina asta mulţi prichindei le ziceau prichin duţelor băţoasele — poftim, ce nume le-au mai scornit! — iar multe prichinduţe le spuneau prichindeilor bătăuşi şi alte porecle jignitoare.

Unii dintre cititori vor spune, din capul locului, că toate astea sunt, de bună seamă, scorneli, că în realitate nu există asemenea prichindei. Dar, la drept vorbind, nimeni nu susţine că ei ar exista cu adevărat. Una este realitatea în viaţă şi cu totul alta într-un oraş de basm. În oraşul de basm poate exista orice.

Într-o căsuţă de pe strada Campanulelor locuiau laolaltă şaisprezece prichindei. Cel mai de seamă dintre ei era un prichindel numit Ştietot. Îl porecliseră Ştietot pentru că într-adevăr ştia foarte multe lucruri.

Şi ştia foarte multe pentru că citea fel de fel de cărţi. La el, pe masă, pe sub masă, pe pat, pe sub pat, numai cărţi şi iar cărţi. Nu găseai un locşor în odaia lui în care să nu dai de cărţi. Datorită cărţilor citite Ştietot devenise foarte înţelept. De aceea toţi îi dădeau ascultare şi-l iubeau nespus.

Ştietot purta întotdeauna haine negre, iar când se aşeza la masă, cu ochelarii pe nas şi începea să citească o carte, semăna leit cu un profesor.

În aceeaşi căsuţă mai locuia vestitul doctor Pilulă, cel care-i vindeca pe pitici de orice boală. El umbla îmbrăcat mereu în halat alb, şi pe cap cu o tichie tot albă, cu pompon. Mai locuiau aici renumitul me canic Şurubel cu ajutorul său - Piuliţă; locuia apoi Zahăr Zaharescu Limonada, care ajunsese celebru pentru că îi plăcea la disperare apa gazoasă cu sirop. Era un pitic foarte politicos. Pretindea să i te adresez cu numele întreg şi strâmba din nas când cineva îi spunea pur şi simplu: măi, Limonada. Mai locuia în casa asta vânătorul Glonţişor. El îl avea pe căţeluşul Strop şi mai avea o puşcă cu dopuri. Veneau apoi la rând pictorul Acuarelă, muzicantul Guslă şi alţi prichindei: Grăbilă, Dondănel, Tăcutul, Gogoaşă, Zăpăcilă, cei doi fraţi Posibil şi Probabil. Însă cel mai vestit dintre toţi era prichindelul zis Habarnam.

Îl porecliseră Habarnam pentru că nu ştia nimic.

Acest Habarnam purta o pălărie albastră-albastră, pantaloni galben-canar şi o bluziţă portocalie cu cravată verde. Îi plăceau lui culorile tari. Astfel, gătit ca un papagal, Habarnam hoinărea zile-n şir prin oraş şi născocea fel de fel de aiureli pe care le povestea tuturor.

În afară de asta le jignea cu orice prilej pe prichinduţe. De aceea, cum îi zăreau de departe bluziţa portocalie, prichinduţele făceau calea-ntoarsă şi se ascundeau în casele lor. Habarnam avea un prieten, pe numitul Peticel de pe strada Margaretelor. Cu Peticel, Habarnam putea pălăvrăgi ore întregi. Se certau de douăzeci de ori pe zi şi tot de douăzeci de ori pe zi se împăcau.

Habarnam devenise cunoscut mai ales datorită următoarei întâmplări:

Tot hoinărind prin oraş, se trezi în câmp. În jur — ţipenie de om. Tocmai atunci trecu pe acolo în zbor un cărăbuş. Fără să-l bage de seamă, cărăbuşul îl lovi pe Habarnam drept în ceafa. Habarnam se duse de-a dura la pământ. Cărăbuşul îşi văzu de drum şi se pierdu în depărtare. Habarnam sări în picioare şi începu să iscodească în toate părţile, doar-doar îl va descoperi pe cel care-1 trântise. Dar nu văzu pe nimeni.

„Oare cine m-a lovit? se întreba Habarnam. Poate a căzut ceva din cer?”

Îşi dădu capul pe spate şi privi în sus, dar nici acolo nu zări nimic. Doar soarele strălucea luminos deasupra capului său.

„Înseamnă că a dat peste mine ceva de la soare, hotărî Habarnam. Desigur, s-a desprins o bucată din soare şi m-a lovit în cap.”

Porni grăbit spre casă, dar pe drum întâlni un cunoscut de-al său, căruia-i spuneau Lentilă.

Acest Lentilă era un astronom renumit. Din nişte cioburi de sticlă îşi făcea o lentilă. Dacă te uitai prin lentila asta la lucrurile din jur, ţi se păreau mult mai mari. Din câteva lentile a meşterit o lunetă mare, prin care puteai privi luna şi stelele. Aşa a devenit el astronom.

— Ascultă, Lentilă, i-a zis Habarnam. Auzi ce mi s-a întâmplat: s-a desprins o bucată de soare şi m-a lovit în cap.

— Nu mai spune, Habarnam! izbucni în rîs Lentilă. Dacă s-ar fi desprins o bucată din soare, te-ar fi strivit de rămâneai acolo lat. Că doar soarele e foarte mare. E mai mare decât întregul nostru Pământ.

— Nu-i adevărat, răspunse Habarnam. Eu cred că soarele nu-i mai mare decât o farfurie.

— Ni se pare doar că e aşa, pentru că soarele e foarte departe de noi. Soarele e un uriaş glob incandescent. Am văzut asta prin luneta mea. Dacă s-ar desprinde din soare fie şi numai o mică părticică — ar distruge în întregime oraşul nostru.

— I-auzi! se miră Habarnam. Nu ştiam că soarele-i atât de mare. Mă duc să le spun şi la ai noştri, s-ar putea ca ei să nu fi aflat încă nimic despre asta. În să tu mai uită-te o dată la soare, tot prin luneta aia a ta, nu cumva să fie ştirbit într-o parte!

Habarnam porni spre casă povestindu-le la toţi cei pe care-i întâlnea:

— Fraţilor, ştiţi cum e soarele? E mai mare decât tot Pământul nostru. Da, aşa e soarele. Şi să ştiţi, fraţilor, că din soare s-a desprins o bucată care zboară drept către noi.

În curând o să cadă şi o să ne strivească pe toţi. Mare nenorocire ne aşteaptă. N-aveţi decât să vă duceţi să-l întrebaţi pe Lentilă.

Râdeau cu toţii, deoarece îl cunoşteau pe palavragiul de Habarnam. Iar Habarnam porni în goană spre casă şi se puse pe răcnit:

— Fraţilor, Salvaţi-vă! Se prăbuşeşte bucata!

— Care bucată? îl întrebau.

— Bucata, fraţilor! S-a rupt o bucată din soare. Şi când o să detune acuşica, s-a zis cu noi. Ştiţi cum e soarele? E mai mare decât tot Pământul nostru.

— Da' ştiu că le născoceşti!

— Nu născocesc nimic. Aşa mi-a spus Lentilă. A văzut ci prin luneta lui.

Au ieşit cu toţii în curte şi au început să se uite la soare. S-au uitat, s-au tot uitat, până ce au început să le lăcrimeze ochii. Şi cum nu mai vedeau bine, începu să li se pară ca, într-adevăr, soarele e ştirbit. Iar Habarnam răcnea înainte:

— Salvaţi-vă care cum poate! E prăpăd!

Se repeziră cu toţii să-şi adune lucrurile. Acuarelă îşi înşfăcă vopselele şi pensula, Guslă - instrumentele muzicale: vioara, balalaica şi trombonul de alamă.

Doctorul Pilulă se frământa căutând prin toată casa mica farmacie portativă, care se rătăcise pe undeva. Gogoaşă îşi înhăţă galoşii şi umbrela şi ieşi în goana mare, dar abia trecuse de poartă când se auzi deodată glasul lui Ştietot:

— Liniştiţi-vă, fraţilor! Nu e nici o primejdie. Parcă voi nu ştiţi că Habarnam e un palavragiu? A născocit toate astea.

— Am născocit? răcni Habarnam. N-aveţi decât să vă duceţi să-l întrebaţi pe Lentilă.

Porniră în goană către Lentilă şi acolo se lămuri că totul nu era ecât o scorneală a lui Habarnam. Ei, şi ce veselie a fost! Râdeau cu toţii de Habarnam şi ziceau:

— Ne mirăm doar de noi, cum de te-am crezut!

— Iar eu, pe cât îmi dau seama, nu mă mir deloc! răspunse Habarnam. Pentru că eu am crezut cu adevărat.

Iată ce caraghios era acest Habarnam.

~ | Cuprins | »

Habarnam

2009-02-09T21:38:00.013+02:00

Habarnam si prietenii sai
La tata i-a placut foarte mult cand a fost copil ( :) ), si vrea sa-mi citeasca si mie. Asa ca traiasca Google. Ca sa nu mai cautati si voi o sa puteti citi aici aventurile lui HABARNAM.

Deocamdata cuprinsul:

Autor: Nikolai Nosov
Desene: A. Laptev

Prichindeii din Oraşul Soarelui

Cum a devenit Habarnam muzicant

Cum a devenit Habarnam pictor

Cum a început Habarnam să scrie poezii

Cum s-a plimbat Habarnam în automobilul cu apă gazoasă

Cum a conceput Ştietot un balon

Pregătiri de călătorie

La drum

Deasupra norilor

Avaria

Pe meleaguri noi

Noi cunoştinţe

Discuţie în timpul mesei

Plimbare prin oraş

La spital

Concertul

Expediţia lui Şurubel şi a lui Piuliţă în Oraşul Zmeelor

În Oraşul Zmeelor

În vizită la Isteţilă

Acuarelă lucrează

Întoarcerea lui Şurubel şi a lui Piuliţă

Minunile mecanizării

Evadarea

Raţionalizarea făcută de Acuarelă

Tratamentul lui Glonţişor

Reîntoarcerea lui Cuişor

O întîlnire neaşteptată

Împăcarea

Balul

Întoarcerea

Am fost iar mireasa mica

2009-01-25T00:00:00.008+02:00

La nunta lui Coco si Adi
Sa vedeti ce nunta frumoasa a avut matusica mea. Am mai fost eu la o nunta, dar nunta ca'n povesti mai rar. Si in plus am fost din nou miresuta mica. Si am fost in centrul atentiei. Toata lumea a roit in jurul meu: mama, tata, bunicii, mireasa si mirele, Creata si baietelul ei, Alina, Nuta si Fane, chiar si Gigi Nebunu'. Am avut si print (ce eu sunt mai prejos decat Coco?)

	Ne pregatim amandoua. Am mi se leaga corsetul-nu prea strans ca sunt micuta. Chiar daca toti au zis ca e nunta lui Coco si Adi, eu am avut un rol important in tot acest spectacol. Fara mine nu ar fi exstat acea splendoare. Toata lumea s-a invartit in jurul meu.
Sunt gata de a iesi in societate. Cum imi sta rochita? Am invatat ca trebuie sa o tin elegant cu amandoua manutele sa nu calc pe ea-mama zice ca sa nu se murdareasca, iar tata ca sa nu cad in nasuc.
	Ce mandru e tata de mine.
Ne asteptam intrarea triumfala. Am fost cu masina cat camera mea de mare.
	Ultimele retusuri. V-am spus ca sunt cea mai importanta? Chiar miresa are grija de mine.
Aici am intrat pe Marsul Nuptial si i-am lasat pe toti cu gura cascata. Vedeti ca eu sunt prima? Am avut de presarat petale de trandafir pe covorul rosu.
	Uite ce frumosi sunt. Dar de ce sunt asa ingandurati?
Astea doua nu sunt cosuri cu fructe. Sunt buchetele domnisoarelor de onoare. Nu stiu daca au rezistat pana la sfarsit. Nu din cauza frigului-stiti voi de ce.
	Gata.
Doua perechi perfecte.
	Cele trei gratii Cred ca e cea mai tare chestie de la oata nunta. Trei mirese din trei generatii. Multi se intreba cine e micuta-nu va spun.
Dansul miresei
	no coment
Dubasii din Branesti
	Cam acesta a fost locul meu toata seara
decor
	decor
asta nu e decor-e pe bune tata zice ca asta e cea mai tare chestie
	alt decor
tortul la ora aia faceam nani
	coment

revenim

Pupaza din tei

2009-01-03T00:36:00.007+02:00

Nu numai cea a lui Creanga

Pentru inceput un cantacel indragit de mine:

cu versuri cu tot

Pu, pu, pu, strici mereu, somnul meu, pupaza din tei.
Las' ca mi te prind motato si te-oi intreba ce vrei,
Cand ti-oi smulge coada toata si te-oi vinde pe cinci lei.

Pu, pu, pu, pu, pu, pu, chiar acu, o sa-ti viu de hac!
Si-ajungand la tei caciula peste cuib capcan-o fac.
Si-apoi, scotocind cu mana, prind de gat puiul de drac.

Ha, ha, ha, vezi asa, mi te-am prins, ca de mult ti-o coc!
Si la targ ajuns cu dansa, printre lume imi fac loc,
Strigand cat ma tine gura, sa se-auda-n iarmaroc:

Negustor, pupazi vand, marfa mea-i blanda ca un miel.
Dar un mos cu barba deasa, de unde-o fi fost de fel,
Imi croi cateva bete, luand pupaza cu el.

Ajutor, hai sariti! Hotii, mai, prada-un negustor.
Mosul insa, rupand sfoara, zvarle pupaza spre nor,
Si dihania, voioasa, o porni spre sat in zbor.

Astazi iar, pu, pu, pu, ca un drac, sus in tei la noi!
Poti sa canti la noi, spurcat-o pana-n veacul de apoi!
Nu mai fac negustorie cu motate de-alde voi.

acum urmeaza povestea lui Nica al Petrii

Ma trezeste mama intr-o dimineata din somn, cu vai-nevoie, zicandu-mi: Scoala, duglisule, inainte de rasaritul soarelui; iar vrei sa te pupe cucul armenesc si sa te spurce, ca sa nu-ti mearga bine toata ziua?... Caci asa ne amagea mama cu o pupaza care-si facea cuib, de multi ani, intr-un tei foarte batran si scorburos, pe coasta dealului, la mos Andrei, fratele tatei cel mai mic. Si numai ce-o auzeai vara: Pu-pu-pup! Pu-pu-pup! dis-dimineata, in toate zilele, de vuia satul. Si cum ma scol, indata ma si trimite mama cu demancare in tarina, la niste lingurari ce-i aveam tocmiti prasitori, tocmai in Valea-Seaca, aproape de Topolita. Si pornind eu cu demancarea, numai ce si aud pupaza cantand:

— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Eu, atunci, sa nu-mi caut de drum tot inainte? ma abat pe la tei, cu gand sa prind pupaza, caci aveam grozava ciuda pe dansa: nu numaidecat pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru ca ma scula in toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Si cum ajung in dreptul teiului, pun demancarea jos in carare pe muchea dealului, ma sui incetisor in tei care te adormea de mirosul... florii, bag mana in scorbura, unde stiam, si norocul meu!... gabuiesc pupaza pe oua si zic plin de multumire: Taci, lelita, ca te-am captusit eu! ii mai pupa tu si pe dracul de-acum! Si cand aproape sa scot pupaza afara, nu stiu cum se face, ca ma spariu de creasta ei cea rotata, de pene, caci nu mai vazusem pupaza pana atunci, si-i dau iar drumul in scorbura. Si cum stam eu acum si ma chiteam in capul meu ca sarpe cu pene nu poate sa fie, dupa cum auzisem, din oameni, ca se afla prin scorburi cateodata si serpi, unde nu ma imbarbatez in sine-mi si iar bag mana sa scot pupaza... pe ce-a fi...; dar ea, sarmana, se vede ca se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii, undeva, caci n-am mai dat de dansa nicaieri; parca intrase in pamant. Mai! anapoda lucru s-aista! zic eu inciudat, scotand caciula din cap si tuflind-o in gura scorburii. Apoi ma dau jos, caut o lespede potrivita, ma sui cu dansa iar in tei, imi iau caciula si in locul ei pun lespedea, cu gand c-a iesi ea pupaza de undeva pana m-oi intoarce eu din tarina. Dupa aceea ma dau iar jos si pornesc repede cu demancarea la lingurari... Si oricat oi fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc doar, cat am umblat horhaind cine stie pe unde si cat am bojbait si mocosit prin tei, sa prind pupaza, si lingurarilor, nici mai ramane cuvant, li se lungise urechile de foame asteptand. S-apoi, vorba ceea: Tiganului, cand i-e foame, canta; boierul se primbla cu mainile dinapoi, iar taranul nostru isi arde luleaua si mocneste intr-insul. Asa si lingurarii nostri: cantau acum indracit pe ogor, sezand in coada sapei, cu ochii painjeniti de-atata uitat, sa vada nu le vine mancarea dincotrova? Cand, pe la pranzul cel mare, numai iacatama-s si eu de dupa un damb, cu mancarea sleita, veneam, nu veneam, auzindu-i lalaind asa de cu chef... Atunci au si tabarat balaurii pe mine, si cat pe ce sa ma inghita, de nu era o chiranda mai tanara intre dansii, sa-mi tie de parte. — Hauileo, mo! ogoiti-va! ce tolocaniti baiatul? Cu tatul sau aveti ce-aveti, iar nu cu dansul! Atunci lingurarii, nemaipunandu-si mintea cu mine, s-au asternut pe mancare, tacand molcum. Si scapand eu cu obraz curat, imi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, ma abat iar pe la tei, ma sui intrinsul, pun urechea la gura scorburii si aud ceva zbatandu-se inauntru. Atunci iau lespedea cu ingrijire, bag mana si scot pupaza, vlaguita de atata zbucium; iar ouale, cand am vrut sa le iau, erau toate numai o chisalita. Dupa asta vin acasa, leg pupaza de picior c-o ata s-o indosesc de mama vro doua zile in pod prin cele putini harbuite; si unadoua, la pupaza, de nu stiau cei din casa ce tot caut prin pod asa des. Insa a doua zi dupa asta, iaca si matusa Mariuca lui mos Andrei vine la noi, c-o falca-n cer si cu una in pamant, si se ia la ciondanit cu mama din pricina mea:

— Mai auzit-ai dumneata, cumnata, una ca asta, sa fure Ion pupaza, care, zicea matusa cu jale, ne trezeste dis-dimineata la lucru de atatia ani? Grozav era de tulburata, si numai nu-i venea sa lacrimeze cand spunea aceste. Si acum vad eu ca avea mare dreptate matusa, caci pupaza era ceasornicul satului. Insa mama, sarmana, nu stia de asta nici cu spatele.

— Ce spui, cumnata?! Da ca l-as ucide in bataie, cand as afla ca el a prins pupaza, s-o chinuiasca. De-amu bine ca mi-ai spus, las pe mine, ca ti-l iau eu la depanat!

— Nici nu te mai indoi despre asta, cumnata Smaranda, zise matusa, caci de zbantuitul ista al dumnitale nimica nu scapa! Ce mai atata? Mi-au spus mie cine l-au vazut ca Ion a luat-o; gatul imi pun la mijloc! Eu, fiind ascuns in camara, cum aud unele ca aceste, iute ma sui in pod, umflu pupaza de unde era, sar cu dansa pe sub streasina casei si ma duc de-a dreptul in targul vitelor, s-o vand, caci era tocmai lunea, intr-o zi de targ. Si cum ajung in iarmaroc, incep a ma purta tantos printre oameni, de colo pana colo, cu pupaza-n mana, ca doar si eu eram oleaca de fecior de negustor. Un mosneag nebun, c-o vitica de funie, n-are ce lucra?

— De vanzare-ti e gainusa ceea... mai baiate?

— De vanzare, mosule!

— Si cat cei pe dansa?

— Cat crezi dumneata ca face!

— Ia ad-o-ncoace la mosul, s-o dramaluiasca! Si cum i-o dau in mana, javra dracului se face a o cauta de ou si-i dezleaga atunci frumusel ata de la picior, apoi mi-o arunca-n sus, zicand: Iaca pozna, c-am scapat-o! Pupaza, zbrr! pe-o dugheana si, dupa ce se mai odihneste putin, isi ia apoi drumul in zbor spre Humulesti si ma lasa mare si devreme cu lacrimile pe obraz, uitandu-ma dupa dansa!... Eu atunci, hat! de sumanul mosneagului, sa-mi plateasca pasarea...

— Ce gandesti dumneata, mosule? Te joci cu marfa omului? Daca nu ti-a fost de cumparat, la ce i-ai dat drumul? Ca nu scapi nici cu junca asta de mine! Inteles-ai? Nu-ti para lucru de saga! Si ma bagam in ochii mosneagului, si faceam un taraboi, de se stransese lumea ca la comčdie imprejurul nostru; da, iarmaroc nu era?! Dar stii ca esti amarnic la viata, mai baiate?! zise mosneagul de la o vreme, razand. In ce te bizui de te indarjesti asa, nepoate? Dec! nu cumva ai pofti sa-mi iei vitica pentr-un cuc armenesc? Pesemne te mananca spinarea, cum vad eu, mai tica, si ia acus te scarpin, daca vrei, ba s-un topor iti fac, daca ma crezi, de-i zice aman, puiule! cand ii scapa de mana mea!

— Da pace baiatului, mosule, zise un humulestean de-ai nostri, ca-i feciorul lui Stefan a Petrei, gospodar de la noi din sat, si ti-i gasi beleaua cu dansul pentru asta.

— He, he! sa fie sanatos dumnealui, om bun; d-apoi chitesti dumneata ca nu ne cunoastem noi cu Stefan a Petrei? zise mosneagul; chiar mai dinioarea l-am vazut umbland prin targ, cu cotul subsuoara, dupa cumparat sumani, cum ii e negustoria, si trebuie sa fie pe-aici undeva, ori in vro dugheana, la baut adalmasul. Apoi bine ca stiu a cui esti, mai tica! ian stai oleaca, sa te duc eu la tata-tau si sa vad, el te-a trimis cu pupazi de vanzare, sa spurci iarmarocul? Toate ca toatele, dar cand am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. Apoi incet-incet m-am furisat printre oameni, si unde-am croit-o la fuga spre Humulesti, uitandu-ma inapoi sa vad, nu ma ajunge mosneagul? Caci imi era acum a scapare de dansul, drept sa va spun. Vorba ceea: Lasa-l, mai! L-as lasa eu, dar vezi ca nu ma lasa el acum! Tocmai asa patisem si eu; ba eram inca bucuros ca am scapat numai cu-atata. Bine-ar fi s-o pot scoate la capat, macar asa, cu mama si cu matusa Mariuca, gandeam eu, batandu-mi-se inima, ca-ntr-un iepure, de frica si de osteneala. Si cand ajung acasa, aflu ca tata si mama erau dusi in targ; si fratii imi spun, cu spaima, ca-i pozna mare cu matusa lui mos Andrei: a sculat mai tot satul in picioare din pricina pupezei din tei; zice ca i-am fi luat-o noi, si pe mama a pus-o in mare suparare cu asta. Stii ca si matusa Mariuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de inteles, ca matusa Anghilita lui mos Chiriac, s-a mantuit vorba. Si cum imi spuneau ei ingrijiti, numai ce si auzim cantand in tei:

— Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup! Sora-mea Catrina zise atunci cu mirare:

— I-auzi, badita! Doamne, cum sunt unii de napastuiesc omul chiar pe sfanta dreptate!

— Mai asa, surioara!... Dar in gandul meu: Cand ati sti voi cate a patimit, sireaca, din pricina mea, si eu din pricina ei, i-ati plange de mila! Zahei insa ne lasase vorbind si se ca mai dusese in targ, dupa mama, sa-i spuna bucurie despre pupaza... Si a doua zi, marti, taman in ziua de lasatul secului de postul SanPetrului, facand mama un cuptor zdravan de alivenci si placinte cu poalele-n brau, si parpalind niste pui tineri la frigare, si apoi tavalindu-i prin unt, pe la pranzul cel mic, cheama pe matusa Mariuca lui mos Andrei la noi si-i zice cu draga inima:

— Doamne, cumnatica-hai, cum se pot invrajbi oamenii din nimica toata, luandu-se dupa gurile cele rele! Ia poftim, soro, mai bine sa mancam ceva din ce-a da Dumnezeu, sa cinstim cate-un pahar de vin in sanatatea gospodarilor nostri si: Cele rele sa se spele, cele bune sa s-adune; vrajba dintre noi sa piara, si neghina din ogoare!Caci, dac-ai sta sa faci voie rea de toate, zau, ar trebui de la o vreme s-apuci campii!

— Asa, cumnata draga, zise matusa Mariuca, strangand cu nedumerire din umere, cand se punea la masa. Vazut-ai dumneata? Sa mai pui alta data temei pe vorbele oamenilor! Apoi incepem cu totii a manca. Si altii ca altii, dar eu stiu ca mi-am pus bine gura la cale, sa-mi fie pe toata ziua.

si filmul imi place . . . decat sa citesc cartea!

An Nou Fericit

2008-12-31T16:35:00.000+02:00

La Multi Ani Fericiti!
Anul 2009 sa va aduca Sanatate si Multumire!

Serbare Craciun PP10 2008

2008-12-19T20:00:00.008+02:00

Bine ai venit Mos Craciun
Mai tineti minte Serbarea de anul trecut? Fiti pe faza. Serbarea de anul acesta e mai tare.

	uitati ce "Craciunita" bucalata sunt; toata lumea a zis ca-s frumusica
la cat de multi gradinari am fost Mosu o fost obligat sa ne tina cate doi odata pe genunchi-eu i-am cerut ceva secret
	grupa noastra mijlocie
spunem poezioare la Mosu
	sau ii cantam; mama a avut grija sa apar in centrul actiunilor
iar eu
	tra la la
si iar asa
	ce sa-i faci daca is draga mamii
doi fulgi de nea
	uite si reni Mosului
nu'i asa ca's frumusica?
	deja m-am plictisit; oare cum imi sta cu rochita ridicata; numai sa nu ma vada tata
trei craciunite
	ce barba mare si alba ai Mosule; dar nu mie frica de tine
si eu stiu ca si Carmina
	acum e randul meu sa spun poezia
sunt un fulgusor de nea
	nu mai pot: GATA doar ceva filmulete
coment 4
	coment 1
coment 2
	coment 3
coment 4

Inchipuiti-va cum va fi urmatoarea serbare

Mos Nicolae

2008-12-07T16:13:00.003+02:00

Mi-a adus un coltisor numai al meu

Am patul meu, biroul si o biblioteca.

	ce bun e lapticul in patutul meu; m-am batut cu tata care sa doarma primul in patut-bineinteles ca am castigat eu.
vedeti cate carticele am in biblioteca mea-drept e ca inca nu le-am citit pe toate, dar nu mai am multe; pe cele care le citesc pe tin pe jos langa patut.

E micut dar mie-mi place.

2008-11-25T22:33:00.015+02:00

Alba ca Zapada si Cei 7apte pitici

A cautat tata pe net sa-mi arate povastea celebra si ia uitati ce a gasit.

ALBA CA ZAPADA: ANGELA SIMILIA	PITICII: MARIUS TEICU, HORIA MOCULESCU, MIHAI CONSTANTINESCU, IOAN LUCHIAN MIHALEA LIVIU TUDAN, MIRCEA ROMCESCU, MARCEL DRAGOMIR	MUZICA: mai trebuie sa mai caut
		partea 1
partea 2-aproape am invatat cantecelul: "Fericiti vom fi In padure vom trai Si in liniste Vom compune slagare Ferciti vom fi In padure vom trai Vrajitoarea Nu ne va gasi"
		partea 3
apoi a mai cautat si a gasit si ce a vrut de la inceput
		Hi-Ho Hi-Ho noi suntem pitici
the silly song
		coment 3

asta nu era la cu pisica si soricelul?

25 Octombrie

2008-10-25T12:19:00.011+03:00

150 ani la CFR Arad
Cateva imagini cu locomotive mai vechi si mai noi din Depoul ARAD. Cica au trecut vreo 150 ani de cand circula pe aici trenuri. S-a dezvelit si ceva placa comemorativa, au fost si ceva oficialitati, expozitie de macvete si fotografii, dar cel mai mare succes l-au avut locomotivele "in carne si oase". mie mi-au placut toate.

	mai vechi
mai nou
	exterior
interior
	mic
mare
	tot aia mare
aceeasi
	nu ati scapat de ea
manete, manometre, roti
	roata

Si altele cateva.
Si gata ...

maine

2008-10-24T23:04:00.002+03:00

Maine vine bunica de la Stei la mine;
Mama mi-a promis ca ma duce la circ, iar tata la ceva expozitie de trenuri. URA

a venit toamna

2008-09-28T18:18:00.006+03:00

TOAMNA
Nu bine a venit Toamna si intr-o plimbare prin parc am dat de o expoxitie de catei. Mie imi plac toti, dar tata nu vrea sa-mi ia nici unul (cel mai mic macar)-ca de ala mare mie frica.

	doi frati imbratisati
impreuna cu mama zambim frumos
	nu e voie sa calcati zona verde
Ura, a venit toamna bogata
	am obosit
stam frumos la poza
	unde e sotul meu Beetoven
acum s-a gasit sa ma tunda cand vine frigul

Nu va incruntati asa ca faceti cute la frunte.

Mama

2008-09-25T22:58:00.002+03:00

La multi ani!
De ziua mamei avem o baie noua.
URAAAAAAAAAA!

Am inceput lucru . . .

2008-09-05T00:07:00.001+03:00

Gradiiiii
De marti sunt in "grupa mijlocie-face galagie"; dar sunt rupta de oboseala

La iarba verde prin Bihor

2008-07-30T21:52:00.002+03:00

Prin Munti cu ... familia
Toate acestea sunt pentru matusica bogata din Anglia; cica ii dor de mine, asa ca ii arat cateva poze cu noi de pe la padure

	ma invata sa fac poze cu scula ei
dar asa e facuta de tata si noi facem cu mana
	mai de aproape
a intrat si tata in poza (mare smecher tata asta)
	doar matusa, isi arata muschiuletu'
vai ce iubita is
	iar stramba asta


1
	2
3

si la sfarsit tata nu s-a putut abtine sa nu puna si cateva poze de "arta" zice el.

LA MULTI ANI!

2008-07-29T00:00:00.007+03:00

Sa ne traiest mamica, sa ne traiesti taticule;
pentru ca:

	ai grija de noi
ne speli
	ne gatesti
ne certi
	ne invati lucruri bune
esti mamica noastra
	ne duci la mare
pentru ca ne iubesti

Carmina sa fi fericita!

2008-07-26T00:00:00.008+03:00

La multi ani

Muzica pt copii - Sunt o fata frumusica »

carmina-mina

Iarna pe uliţă

Greierele si furnica

La multi ani!

Racul, Broasca si Stiuca

Aventurile lui Sammy

Craciun 2010

Colindam, colindam

colorand

Branduse de toamna

A doua carte cu Apolodor

Apolodor pinguinul calator

Montessori

Lupul

The+Nations+Of+The+World

Felice Navidad

Vine vine Mos Craciun

Ceala

Ajutor umanitar

Furnicuta

Gasca mea

mai mult verde?

La mare, la soara

La baie

Mark

Jocuri online

concurs

am mai terminat un an la gradi

Georgiana

Viata Sfintului Mare Mucenic Gheorghe

De la bunica

E ziua ta, mamico

Habarnam-cap 13

Discuție în timpul mesei

Capitolul XIII

Habarnam-cap 12

Noi cunoștințe

Capitolul XII

Habarnam-cap 11

Pe meleaguri noi

Capitolul XI

Habarnam-cap 10

Avaria

Capitolul X

Habarnam-cap 9

Deasupra norilor

Capitolul IX

Habarnam-cap 8

La drum

Capitolul VIII

Habarnam-cap 7

Habarnam-cap 6

Cum a conceput Ştietot un balon

Capitolul VI

Habarnam-cap 5

Cum s-a plimbat Habarnam în automobilul cu apă gazoasă

Capitolul V

Habarnam-cap 4

Cum a început Habarnam să scrie poezii

Capitolul IV

Habarnam-cap 3

Cum a devenit Habarnam pictor

Capitolul III

Habarnam-cap 2

Cum a devenit Habarnam muzicant

Capitolul II

Habarnam-cap 1

Prichindeii din Oraşul Soarelui

Capitolul I

Habarnam

Am fost iar mireasa mica

Pupaza din tei

An Nou Fericit

Serbare Craciun PP10 2008

Mos Nicolae

25 Octombrie

maine

a venit toamna

Mama

Am inceput lucru . . .