Craciun 2010

---

Serbarea de sub bradut
Daca nu am ajuns la Gradi pentru serbare am serbat sub bradut






cam atat

Vine vine Mos Craciun

---

Rovaniemi
Poate vreti sa-l vedeti pe Mosu' in casa lui




sau chiar casuta lui din Laponia




Sau chiar sa-i scrieti.

Georgiana

---

Adica Sfantul Mare Mucenic GHEORGHE
Deoarece pe bunicul il chiama (cine vrea) Gheorghe, cred ca pe mine m-au numit Georgiana.

	Viata Sfintului Mare Mucenic Gheorghe Acest minunat ostas al lui Hristos, Sfintul Mare Mucenic Gheorghe s-a nascut din parinti crestini vestiti, de la care a si invatat buna credinta. In copilarie a ramas orfan de tata, deoarece tatal sau s-a sfirsit prin muceniceasca nevointa pentru Hristos. De neam din Palestina, unde avea multe averi si mosteniri, Gheorghe era frumos la fata si foarte viteaz cu trupul. De aceea s-a rinduit in oaste si s-a pus tribun peste ostasi. Dupa ce i s-a aratat vitejia sa in razboaie, s-a cinstit cu dregatoria de comit si de voievod, pe care a primit-o de la imparatul Diocletian, fara sa stie imparatul ca Gheorghe era crestin. Si a primit aceasta dregatorie la virsta de 20 de ani, dupa ce maica lui s-a sfirsit intru Domnul.
Intr-o zi Diocletian l-a intrebat ceva pe zeul Apolon si acesta i-a spus ca nu ii poate da raspunsul dorit din cauza ca este impiedicat de crestini, si pentru ca acestia ii sleiesc puterea. Atunci Diocletian a hotarit sa-i prigoneasca pe crestini. Aflind gindul imparatului, Sfintul Gheorghe a chibzuit ca acea vreme era potrivita mintuirii. Toate lucrurile sale, aur, argint, haine le-a impartit saracilor, pe robii sai i-a eliberat, iar averile din Palestina le-a impartit celor nevoiasi. Iar cind imparatul si-a chemat generalii si sfetnicii sa le spuna ce a hotarit, Sfintul Gheorghe a spus in fata tuturor ca hotarirea era faradelege si judecata era nedreapta si ca crestinii sint nevinovati si n-au facut nimanui strimbatate. Si le-a spus celor de fata ca idolii lor nu sint dumnezei, deoarece Hristos este Unul Dumnezeu intru slava lui Dumnezeu Tatal - toate s-au facut prin El si cu Duhul Lui cel Sfint toate s-au alcatuit.
	Cei de fata s-au minunat de indrazneala lui neasteptata si au privit catre imparat sa vada ce va raspunde el la asemenea vorbe. Imparatul insa a facut semn unui alt dregator, Magnentie, sa-i vorbeasca lui Gheorghe. Iar Gheorghe a raspuns la intrebarile lui Magnentie si a marturisit ca are indrazneala pentru ca il indeamna Adevarul, ca Adevarul este Hristos pe care ei il prigonesc, si ca el insusi este crestin si marturiseste pentru Adevar. Atunci Diocletian i-a spus cit il pretuieste si i-a amintit ca i-a dat dregatorie inalta ca rasplata pentru intelepciune si barbatie, si l-a indemnat sa se supuna si sa aduca jertfa zeilor, si i-a promis in schimb ca-l va cinsti mai mult decit inainte. Atunci Sfintul Gheorghe a raspuns ca imparatia din prezent este nestatornica, desarta, si curind pieritoare, iar toate cite se afla in ea sint vremelnice si nefolositoare. Si a incheiat zicind ca nimic din acele lucruri nefolositoare nu-l va face sa se razgindeasca.
Atunci imparatul a poruncit sa-l arunce pe Gheorghe in temnita. Si l-au torturat, pentru ca asa poruncise imparatul. Iar Sfintul a rabdat si a multumit neincetat lui Dumnezeu. In ziua urmatoare imparatul l-a chemat si, vazind urmele chinurilor pe trupul lui, l-a intrebat daca s-a razgindit. Dar Sfintul i-a raspuns ca o suferinta atit de mica nu-l va determina sa-si lepede credinta. "Mai lesne vei slabi tu chinuindu-ma, decit eu fiind muncit", a spus Sfintul. Atunci ei l-au torturat din nou incercind sa-i provoace suferinte si mai mari. Dar Sfintul rabda cu vitejie si nu scotea nici un suspin, ci era ca unul care doarme si nu simte. Atunci s-a aratat un inger in chip de tinar preafrumos si statea linga mucenic si a pus mina pe el si i-a zis "Bucura-te!". Si nimeni nu indraznea sa se apropie de mucenic cit timp era acolo cel ce se aratase. Iar dupa ce acela s-a facut nevazut, mucenicul a coborit singur de pe patul torturii dezlegat de ingerul lui Dumnezeu si tamaduit de rani, si statea cu trupul sanatos multumind lui Dumnezeu si chemind pe Domnul.
	Atunci imparatul nu a crezut ca acela era Gheorghe ci gindea ca era altcineva care semana cu Gheorghe. Dar s-au incredintat ca era Gheorghe si chiar mucenicul insusi a strigat cu mare glas: "Eu sint Gheorghe". Atunci toti s-au inspaimintat, iar doi dregatori de la curtea imparatului, Anatolie si Protoleon, fiind de mai inainte invatati in credinta crestina, s-au intarit desavirsit in credinta lui Hristos si au marturisit ca Dumnezeul crestinilor este singurul mare si adevarat. Iar imparatul a poruncit indata sa-i taie cu sabia. Si pe linga Anatolie si Protoleon multi altii au crezut in Hristos, dar n-au avut si ei atita curaj sa marturiseasca, ci cu frica isi tainuiau credinta. Insasi imparateasa, Alexandra, vazindu-l pe mucenic tamaduit prin minune si auzind de aratarea ingereasca a cunoscut adevarul si a voit cu indrazneala sa marturiseasca pe Hristos, dar a fost oprita de eparh care a dus-o acasa mai inainte de a afla imparatul.
Diocletian a vazut ca n-a biruit si a poruncit sa-l tortureze din nou pe Gheorghe. Iar Sfintul s-a rugat cu mare glas catre Dumnezeu. Si a fost el in urma torturii intreg, viu, si sanatos, stind dezlegat si multumind lui Dumnezeu. Atunci l-au torturat din nou incercind sa-i provoace suferinte inca mai mari. Si isi bateau joc de el pe cind il chinuiau. Dar Sfintul se ruga lui Dumnezeu sa primeasca rabdare si vindecare. Si a fost aruncat in temnita cu trupul slabit si plin de rani. Dar cu duhul se intarea si toata noaptea inalta multumiri si rugaciuni lui Dumnezeu. Si s-a tamaduit de rani cu ajutorul lui Dumnezeu in acea noapte si s-a facut sanatos cu tot trupul. Atunci l-au batut cu cruzime pina ce a curs singe din el, si in tot acel timp Sfintul si Marele Mucenic Gheorghe nicidecum nu si-a schimbat lumina fetii sale.
	Atunci imparatul s-a miniat si a chemat pe iscusitul vrajitor Atanasie si i-a cerut sau sa-l biruiasca pe Gheorghe si sa-l faca supus, sau sa-l piarda din viata aceasta. Vrajitorul a venit cu doua vase pregatite de el si a spus pentru fiecare: sa bea Gheorghe din acesta ca sa asculte deplin pe imparat, sau sa bea din acesta si sa moara cu moarte amara. Imparatul a poruncit sa-l sileasca pe Gheorghe sa bea din primul vas. Sfintul a baut cu credinta si a stat nevatamat si se bucura si-si batea joc de inselaciunea diavoleasca si idoleasca. Minios, imparatul a poruncit sa-i dea bautura plina de otrava ucigatoare. Iar Sfintul n-a asteptat sa-l sileasca, ci singur a luat vasul de bunavoie si a baut otrava cea purtatoare de moarte. Si a fost fara nici o vatamare, si a fost pazit de moarte cu ajutorul darului lui Dumnezeu. Imparatul si toata suita lui s-au minunat, iar vrajitorul Atanasie statea ca iesit din minti si nu pricepea. Atunci imparatul i-a cerut lui Gheorghe sa-i spuna adevarul, si anume prin ce mestesugiri vrajitoresti nu ia in seama chinurile si suferintele asa incit nu a fost vatamat nici macar de bautura purtatoare de moarte. Fericitul Gheorghe a raspuns ca crestinii rabda schingiuirile cu chemarea lui Hristos si cu puterea Lui. Si ca ei nu se tem de cei care ucid trupul dar care nu au nici o putere asupra sufletului. Si ca cine crede in Hristos ii lumineaza pe orbi, ii curata pe cei stricati, le da umblare schiopilor si auzire surzilor, izgoneste duhurile necurate, ii inviaza pe morti, si face orice alte lucruri asemenea cu acestea. Atunci imparatul l-a intrebat pe vrajitorul Atanasie ce spune el despre toate acelea. Atanasie a spus ca toate acelea erau minciuni pentru ca nimeni n-a vazut sa invie un om mort. Si ca daca Gheorghe nadajduieste intr-un om care a fost rastignit si a murit si care are puterea sa-i invie si pe altii si sa dea aceasta putere si altora, atunci Gheorghe insusi ar trebui sa aiba aceasta putere. Si a cerut Atanasie ca Gheorghe sa invie un om ingropat, pe care el, Atanasie, il cunostea, si care murise de citeva zile.
Gheorghe a spus ca Dumnezeu poate sa faca prin el aceasta minune, si ca aceasta va fi nu pentru altii ci pentru poporul care statea acolo de fata. Si s-a rugat mult lui Dumnezeu cu lacrimi. Iar la sfirsitul rugaciunii cind a zis "Amin" mormintul s-a deschis si mortul a iesit viu si toti au cunoscut ca era el cel care murise si care acum era viu. Atunci Atanasie a marturisit ca Hristos este Dumnezeu Atotputernic, si l-a rugat pe mucenic sa-l ierte. Dar imparatul a zis ca Atanasie si Gheorghe erau vrajitori care isi dadeau ajutor unul altuia, si ca deci otrava nu a fost otrava ci bautura de intarire iar mortul nu a fost mort ci vraja. Si a poruncit sa le taie capetele lui Atanasie si omului inviat din morti, iar pe Sfintul Mucenic Gheorghe sa-l tina in temnita. Iar Gheorghe intrind in temnita se bucura cu duhul si multumea lui Dumnezeu pentru tot binele. Si cei care crezusera in Hristos datorita minunilor facute de el mergeau la el in temnita si dadeau aur strajerilor si intrau si erau povatuiti de el in sfinta credinta. Si printre aceia era si Glicherie, un barbat care avea un bou si boul lui murise intr-un accident. Si s-a plins lui Gheorghe pentru bou. Iar Sfintul Gheorghe a zis zimbind "Mergi frate, si bucura-te, caci Hristos al meu ti-a inviat boul tau". Glicherie a crezut cuvintele mucenicului, si s-a dus, si si-a aflat boul viu dupa spusele mucenicului. Si indata s-a intors alergind la mucenic si trecind prin mijlocul cetatii striga cu mare glas "Mare este cu adevarat Dumnezeul crestinilor". Deci ostasii l-au prins si au anuntat pe imparat iar imparatul a dat ordin sa-i taie capul.
	Atunci unul dintre dregatori l-a instiintat pe imparat ca Gheorghe sezind in temnita tulbura poporul si pe multi ii intoarce de la zei, ii aduce la Cel rastignit, si prin farmece face minuni si toti alearga la el. Iar imparatul a poruncit sa-l aduca la judecata si la inceput si-a oprit minia in sine si i-a vorbit cu blindete si a vrut sa-l ierte pentru tineretea si frumusetea lui, si pentru cunostinta si barbatia lui. Si i-a promis ca daca se intoarce la zei il face partas la imparatie si al doilea in cinstire. Sfintul Gheorghe a spus ca mai intii sa mearga la idoli sa-i vada pe zei. Si imparatul cu toata curtea au crezut ca l-au convins si au mers la templul lui Apolon cu osirdie si cu bucurie, ducindu-l pe Gheorghe cu cinste. Si au pregatit jertfa si au facut tacere mare asteptind ca mucenicul sa aduca jertfa zeilor. Atunci Sfintul s-a apropiat de idolul lui Apolon si l-a intrebat ca pe un om viu: - Tu voiesti sa primesti jertfa de la mine ca un Dumnezeu? Si zicind acestea Sfintul si-a facut semnul crucii. Diavolul care locuia in idol a raspuns: - Nu sint Dumnezeu si nimeni altul care este ca mine nu este Dumnezeu. Dumnezeu este Unul singur, Acela pe Care tu Il propovaduiesti. Noi ne-am departat de ingerii care Ii slujesc Lui si ii inselam pe oamenii care sint stapiniti de zavistie. Atunci Sfintul a zis: - Dar cum indrazniti voi sa stati aici cind am venit eu slujitorul adevaratului Dumnezeu? Zicind Sfintul acestea, un sunet si glas de plingere iesea de la idoli, apoi deodata au cazut toti la pamint si s-au sfarimat.
Atunci slujitorii si multi din popor s-au pornit ca niste turbati cu multa minie asupra Sfintului si l-au batut si l-au legat. Si facind ei asemenea strigare si tulburare, vestea a strabatut prin toate cetatea, iar imparateasa Alexandra, care pina atunci avea ascunsa in sine credinta lui Hristos, nu a mai putut s-o tainuiasca si a alergat unde era Sfintul Mare Mucenic Gheorghe si nu putea sa se apropie de el din cauza multimii, dar striga cu glas mare zicind: "Dumnezeul lui Gheorghe, ajuta-mi ca Tu esti Dumnezeul Cel Atotputernic!". Intre timp Diocletian l-a intrebat cu minie pe Sfintul de ce a jertfit in acel fel zeilor. Iar Sfintul Gheorghe l-a sfatuit sa se rusineze si sa nu-si mai puna nadejdea in asemenea zei care nu-si pot ajuta lor insisi si care nu rabda venirea de fata a robilor lui Hristos. Zicind acestea Sfintul, iata a venit imparateasa la mijloc si marturisea cu indrazneala pe Hristos Dumnezeul adevarat si defaima nebunia tiranului Diocletian si ocara pe zei si blestema pe cei ce se inchinau zeilor. Vazind pe sotia sa in acea stare imparatul se uimea si a intrebat-o ce s-a intimplat cu ea ca se lipeste de acest vrajitor si fermecator si se leapada de zei cu atita nerusinare. Dar ea s-a intors de la el si nu i-a dat nici un raspuns. Atunci Diocletian s-a umplut de mai multa minie si a hotarit pedeapsa de moarte pentru amindoi si a poruncit sa fie taiati cu sabia. Atunci ostasii i-au luat pe mucenic si pe imparateasa pentru a-i duce afara din cetate. Si ajungind la un loc oarecare, imparatesei i-au slabit puterile si a cerut sa sada putin. Dupa aceea si-a intors capul spre zid si si-a dat duhul in miinile Domnului. Vazind acestea Gheorghe mucenicul lui Hristos a preamarit pe Dumnezeu si mergea cu mare bucurie rugindu-se Domnului ca si alergarea lui sa se savirseasca cu bine. Iar cind s-a apropiat de locul hotarit pentru taiere, si-a ridicat glasul si L-a binecuvintat pe Dumnezeu si a cerut ajutor impotriva duhurilor necurate. Si s-a rugat pentru cei ce-l ucideau, ca sa nu le fie lor socotit pacatul acesta, ci sa ajunga ei sa cunoasca pe Dumnezeu. Si astfel rugindu-se cu bucurie si-a plecat capul sub sabie si a fost taiat. Si a fost in ziua de douazeci si trei a lunii Aprilie.

Unele ca acestea sint nevointele cele mari ale viteazului ostas Gheorghe. Cu ale carui rugaciuni si noi sa ne invrednicim sa stam in partea dreptilor la dreapta lui Dumnezeu in ziua venirii a doua a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia i se cuvine toata slava, cinstea, si inchinaciunea in vecii vecilor. Amin.


Vestita minune cu uciderea balaurului pe care a facut-o Sfintul Mare Mucenic Gheorghe aproape de patria sa Palestina, in partile Sirofiniciei linga cetatea Viritului, peste marea cea mare a Siriei, nu departe de cetatea Lida, spre muntele Libanului.

Era acolo linga cetatea Viritului un lac foarte mare in care era o fiara infricosatoare si ucigatoare care iesea din lac si pe multi oameni ii apuca si-i omora mincindu-i. Si nimeni nu putea sa se bata cu fiara. Si era mare necaz in cetate, si toti oamenii, impreuna cu stapinitorul lor imparatul cetatii, erau necredinciosi si inchinatori la idoli. Si oamenii i-au cerut imparatului lor sa faca ceva. El a zis ca va face ceea ce ii va fi descoperit prin zei, iar diavolii care locuiau in idolii pierzatori de suflete omenesti i-au dat un sfat ca acesta: ca sa nu piara toti, in fiecare zi sa traga la sorti si sa dea la rind fiecare pe unul dintre copiii lor, fecior sau fata, spre mincare acelei fiare. Si imparatul a promis ca atunci cind ii va veni rindul va da si el, desi avea numai o fata. Si oamenii au primit acel sfat diavolesc. Si in fiecare zi, la rind, puneau cite unul dintre fiii sau fiicele lor pe marginea lacului, iar fiara iesind ii apuca si-i minca.

Si asa a dat fiecare cite un copil al sau si a venit rindul imparatului. Si oamenii s-au dus si l-au anuntat, ca sa le spuna ce e de facut. Imparatul le-a zis ca va da si el pe singura fata pe care o are, apoi va intreba din nou pe zei ce sa faca si le va spune. Si au dus pe fata imparatului la locul obisnuit, pe malul lacului, si ea statea acolo si se tinguia asteptind sa iasa fiara din lac si sa o manince. Insa Dumnezeu, Cel Ce voieste ca toti sa se mintuiasca, a voit sa izbaveasca si acea cetate de pierzarea cea trupeasca si de cea sufleteasca. Si a purtat de grija ca sa treaca pe acolo cu calul sau Sfintul Mare Mucenic Gheorghe, ostasul Imparatului ceresc, care avea sulita sa in miinile sale. Si vazind pe acea fecioara stind pe mal si plingind a intrebat-o de ce face aceasta. Si n-a plecat din loc, cu toate rugamintile ei, si a staruit pina a aflat adevarul.

Si atunci fiara infricosatoare a iesit din lac si se apropia de prada sa sa o manince. Iar fecioara a strigat cu mare glas rugindu-l pe acel necunoscut sa-si salveze viata si sa fuga. Dar Sfintul Gheorghe s-a insemnat cu semnul crucii si a chemat pe Domnul si a zis "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh" si s-a repezit cu sulita asupra fiarei. Si a lovit-o in gitlej si ranind-o a culcat-o la pamint, iar calul calca pe fiara cu picioarele.

Dupa aceea Sfintul Gheorghe a poruncit fecioarei sa lege fiara cu briul si sa o duca in cetate ca pe un ciine. Iar poporul vazind fiara fugea de frica. Apoi Sfintul Gheorghe le-a spus sa creada in Iisus Hristos Cel Care l-a trimis la ei sa-i scape de fiara, si a ucis fiara cu sabia in mijlocul cetatii. Iar oamenii au tras trupul fiarei afara din cetate si l-au ars cu foc. Atunci imparatul si tot poporul din acea cetate au crezut in Hristos si au primit Sfintul Botez. Si erau 25.000 de barbati in afara de femei si copii.


Multe sint minunile facute de Dumnezeu prin Sfintul si Marele Mucenic Gheorghe, si aceasta este una dintre ele:

A fost o biserica a Sfintului Gheorghe, construita in vremuri de demult, si se invechise si era gata sa cada. Si oamenii locului erau acum saraci si nu puteau zidi alta biserica sau sa o repare pe cea veche. Deci biserica s-a pustiit pentru ca nu era ingrijita.

Si intr-o vreme niste copii se jucau pe acolo si era intre ei un copil care era mereu biruit si ocarit de ceilalti. Dar suparindu-se copilul de ocarile cele multe, si-a intors ochii spre biserica Sfintului Gheorghe si a zis: "Sfinte Gheorghe, ajuta-mi ca sa biruiesc si iti voi aduce in biserica o placinta frumoasa". Si indata copilul acela a biruit pe ceilalti copii la jocurile lor cele copilaresti, si nu o data sau de doua ori, ci de mai multe ori a facut aceasta, mai mult decit ceilalti.

Deci ducindu-se la maica sa i-a spus ca a fagaduit Sfintului sa-i daruiasca o placinta, si o cerea de la ea ca sa-si implineasca fagaduinta lui catre Sfintul Gheorghe. Iar maica iubitoare de fiu si mai ales catre mucenic avind dragoste a indeplinit rugamintea copilului si i-a dat o placinta buna si calda. Iar el a dus-o in biserica, a pus-o inaintea Altarului, si inchinindu-se s-a dus.

Apoi in acea vreme trecind pe acolo patru negustori, au intrat in biserica sa se inchine Sfintului Gheorghe si au aflat placinta buna, ca era calda si cu aburi bine mirositori. Si au zis in sine negustorii: "De aceasta nu are trebuinta Sfintul, s-o mincam noi si in locul ei sa punem tamiie". Iar dupa ce au mincat-o, vrind sa iasa din biserica nu nimereau usile bisericii, pentru ca li se parea ca e zid si nu puteau sa iasa. Deci au pus cite un ban de argint dar n-au iesit. Apoi au pus toti un galben si s-au rugat Sfintului ca sa-i lase sa iasa si n-au putut, fiind cuprinsi de orbire. Apoi toti cei patru au pus cite un galben si s-au rugat cu caldura, si astfel li s-a dat iesirea, pentru ca au gasit usile bisericii deschise si au iesit fara sa fie opriti.

Iar galbenii si argintii au fost inceputul adunarii banilor pentru reinnoirea acelei biserici. Caci stirea despre minune s-a intins in tot locul acela si multi oameni dreptcredinciosi au dat aur si argint si au zidit o biserica noua si mare, din piatra, si au infrumusetat-o si au indestulat-o cu lucrurile cele de trebuinta. Si se savirseau in acea biserica minuni preaslavite, intru slava lui Hristos Dumnezeu si intru lauda Sfintului Mare Mucenic Gheorghe.

Habarnam-cap 13

---

« | Cuprins | »



Discuție în timpul mesei

Capitolul XIII

abarnam se îmbrăcă în doi timpi şi trei mişcări şi urcă la etaj pe o scară scârţâitoare. Se pomeni într-o cameră puţin mai mică decât cea de jos, dar mult mai plăcută.

Două geamuri semicirculare, cu perdele frumoase, dădeau către stradă. Între geamuri era uşa de la balcon. În mijlocul camerei se afla o masă pe care erau mici fructiere, castronaşe şi farfurioare cu tot felul de dulceţuri, prăjituri, plăcinte, covrigei, turlă dulce cu mac, cornuleţe şi alte bunătăţi. Se vedea că prichinduţele se străduiseră să-i ofere un ospăţ pe cinste. Habarnam nu ştia la ce să-şi oprească mai întâi privirile, atât de încărcată era masa.

Prichinduţa cu fundă şi cea cu codiţe începuseră să toarne ceaiul. Prichinduţa cu cîrlionţi tocmai scotea din bufet nişte bomboane cu cremă de fructe.

Ochi-albaştri îl prezentă pe Habarnam prietenelor sale. Pe prichinduţa cu codiţe o chema Veveriţa, pe cea cu fundiţă — Iepurica, iar pe prichinduţa cu cârlionţi— Libelula. Habarnam era grăbit să se aşeze la masă, dar tocmai atunci uşa se deschise şi în odaie intrară încă patru prichinduţe. Ochi-albaştri i le prezentă:

— Ele sunt vecinele noastre: Stăncuţa, Margareta, Brăduţa, Bondocica.

Cu toatele făcură cerc în jurul lui Habarnam.

— Ai venit la noi cu balonul? întrebă Stăncuţa cea cu părul negru.

— Desigur, cu balonul, răspunse plin de importanţă Habarnam, trăgând cu coada ochiului spre masă.

— Probabil ţi-a fost grozav de frică să zbori cu balonul? spuse Bondocica cea durdulie.

— Grozav de frică! Adică nu, nici un pic! îşi dădu seama la vreme Habarnam.

— Cât eşti de viteaz! Eu n-aş zbura cu balonul nici să mă tai, zise Brăduţa.

— Dar de unde ai venit aşa, zburând? întrebă Margareta.

— Din Oraşul Florilor.

— Şi unde e oraşul ăsta?

— Acolo, făcu Habarnam un gest vag cu mâna. Lângă râul Castraveţilor.

— N-am auzit niciodată de acest râu, spuse Stăncuţa. Probabil e departe.

— Foarte departe, confirmă Habarnam.

— Ei, şi-acum, luaţi loc la masă, că altfel se răceşte ceaiul, îi invită Ochi-albaştri pe musafiri să se aşeze.

Habarnam nu se lăsă mult rugat. El se repezi la masă şi se apucă să care în gură plăcinte, covrigei, bomboane umplute cu cremă de fructe, dulceaţă. Prichinduţele aproape că nu se atingeau de nimic; ele aşteptau să-l poată iscodi pe Habarnam despre balon. În cele din urmă Libelula nu se mai putu ţine şi-l întrebă:

— Spune-mi, te rog, cine a născocit zborul cu balonul?

— Eu, răspunse Habarnam, dând sârguincios din fălci şi străduindu-se să mestece mai repede o bucată de plăcintă.

— Nu mai spune! E cu putinţă să fi dumneata acela? se auziră exclamaţii din toate părţile.

— Pe cuvânt de onoare că eu. Uite, să nu mă mişc de-aici! se jură Habarnam şi cât pe ce să se înece cu plăcinta.

— Vai, ce interesant! Povesteşte-ne, te rog, despre asta, îl imploră Bondocica.

— Ei, să vă povestesc... îşi desfăcu mâinile Habarnam. Mă tot rugau de mult prichindeii noştri să născocesc vreo idee: "Născoceşte ceva, frate, hai, născoceşte". Eu le spuneam: "Fraţilor, m-am cam plictisit să tot născocesc. Mai născociţi şi singuri". Ei ziceau: "Nu suntem în stare! Că doar noi suntem prostuţi, pe când tu eşti deştept. Ce te costă? Născoceşte!" "Bine, le-am spus. Văd că nu pot să scap de voi! O să născocesc". Şi am început să mă gândesc.

Habarnam îşi mesteca plăcinta cu un aer visător. Prichinduţele îl priveau cu coada ochiului pline de nerăbdare. În sfârşit, Veveriţa se hotărî să curme tăcerea ce se prelungea şi, văzând că Habarnam întinde mâna după o altă plăcintă, zise:

— Te-ai oprit tocmai când spuneai că ai început să te gândeşti.

— Da! exclamă Habarnam ca şi cum atunci s-ar fi trezit şi lovi cu plăcinta în masă. M-am gândit trei zile şi trei nopţi şi ce credeţi? Mi-a venit o idee grozavă! "Uite, fraţilor, le-am zis, o să aveţi un balon!" Şi ne-am construit balonul. Despre mine, poetul Floricică... avem noi un poet cu numele ăsta... a compus poezia: "Habarnam al nostru a născocit un balon"... Sau nu: "A născocit un balon Habarnam al nostru"... Nu, am uitat! Ei, despre mine, ştiţi, s-au compus multe poezii, nici nu le poţi ţine minte pe toate.

Habarnam se apucă iarăşi de mestecat plăcintă.

— Dar cum aţi construit balonul? întrebă Ochi-albaştri.

— O, asta a fost o muncă uriaşă! Toţi prichindeii noştri au lucrat zile şi nopţi de-a rândul. Unii îl întăreau cu cauciuc, alţii îl umflau cu pompa, iar eu umblam încolo şi-ncoace fluierând... adică nu fluierând, ci spunând fiecăruia ce are de făcut. Fără mine nimeni nu pricepea nimic. Trebuia să le explic la toţi, să le arăt tuturora. Era o muncă de mare răspundere, pentru că balonul poate crăpa în orice clipă. Am avut şi două ajutoare, pe Şurubel şi pe Piuliţa, meşteri la toate.

Prichinduţele îl ascultau pe Habarnam cu răsuflarea tăiată.

— Şi pe urmă? Ce-a fost pe urmă? începură să vorbească toate deodată, când Habarnam se opri.

— În sfârşit, a venit şi ziua când trebuia să ne luăm zborul, continuă Habarnam. S-au adunat piticii — cu miile! Unii ziceau că balonul va zbura, alţii că nu va zbura. A început bătaia! Cei care spuneau că va zbura îi snopeau pe cei care spuneau că nu va zbura iar cei care spuneau că nu va zbura îi snopeau pe cei care spuneau că va zbura. Sau nu... mi se pare că era invers: cei care ziceau că va zbura pe cei care ziceau că nu va zbura... Sau nu, dimpotrivă... Pe scurt, nu mai desluşeai care şi pe cine snopeşte. Se snopeau cu toţii, unii pe alţii.

— Bine, bine, spuse Ochi-albaştri. Nu despre bătaie ci despre balon povesteşte-ne.

— Fie, conveni Habarnam. Aşa, Vasăzică, ei se băteau, noi ne-am căţărat în coş, eu am ţinut o cuvântare: adică, zburăm, fraţilor, rămâneţi cu bine! Şi am început să plutim. După ce-am ajuns sus şi ne-am uitat în jos — pământul nu era mai marc decât, uite, plăcinta asta.

— Nu se poate! exclamă o prichinduţă.

— Ba să nu mă mişc de-aici, dacă spun minciuni! se jură Habarnam.

— Nu-l mai întrerupeţi! zise înciudată Ochi-albaştri. Lăsaţi-l să spună. Doar n-o să ne mintă.

— Aşa e, lăsaţi-mă să spun minciuni... adică, ptiu! nu mă împiedicaţi să spun adevărul, zise Habarnam.

— Povesteşte, povesteşte! strigară prichinduţele în cor.

— Şi cum vă spuneam, continuă Habarnam, zburăm, deci, tot mai sus. Deodată, bum! şi ne oprim. Ne uităm şi ce să vezi? Ne-am izbit de-un nor. Ce-i de făcut? Am luat toporul şi am spart o gaură în nor. Iarăşi am început să urcăm. Deodată, când ne uităm, vedem că zburăm cu picioarele în sus: cerul era jos, iar pământul — deasupra.

— Cum aşa? De ce? se mirară prichinduţele.

— E o lege a naturii, explică Habarnam. Cine ajunge deasupra norilor zboară întotdeauna cu picioarele în sus. Aşa am ajuns până la cea mai mare înălţime, unde era un ger de o mie de grade şi o zecime. Toţi au îngheţat. Balonul s-a răcit şi a început să coboare. Eu însă am fost şiret, poruncisem mai înainte să fie puşi în coş saci cu nisip. Am început să aruncăm sacii. Şi am aruncat, am aruncat până n-a mai rămas nici unul. Ce era de făcut? Printre noi era un prichindel pe care-l cheamă Ştietot. Un fricos! Când a văzut că balonul cade, s-a pus pe plâns şi după aceea, când a sărit cu paraşuta, s-a dus acasă. Balonul s-a făcut pe dată mai uşor şi s-a ridicat din nou. Ei, şi-apoi, dintr-o dată, când mi ţi s-a rostogolit în jos şi când mi ţi s-a izbit de pământ, când a sărit iarăşi în sus şi când s-a izbit... Eu am căzut din coş — buf, cu capul de pământ!...

Înfierbântat, Habarnam lovi cu pumnul în masă şi nimeri plăcinta. Umplutura ţâşni în toate părţile.

Prichinduţele se speriară, cât pe ce să cadă de pe scaune.

— Şi mai departe ce-a fost? întrebară ele după ce-şi veniră în fire.

— Păi, mai departe nu mai ţin minte.

Se lăsă tăcerea. Toate prichinduţele îl priveau pe Habarnam cu uimire, ba chiar cu un fel de respect. În ochii lor devenise un adevărat erou.

În cele din urmă Ochi-albaştri spuse:

— Ne-ai speriat rău de tot cu balonul dumitale. Aseară, tocmai ne beam ceaiul pe balcon. Şi când ne uităm — un balon rotund, uriaş, se apropie în zbor de casa noastră, se loveşte de gard... Şi deodată — o trosnitură! Balonul a plesnit, iar când ne-am dus în fugă acolo, nu mai era decât coşul din coajă de mesteacăn.

— Dumneata zăceai întins ca un mort! se amestecă Iepurica. Vai, ce îngrozitor!

— Mai aveai doar o singură gheată, cealaltă era agăţată de gard, iar pălăria — în copac, adăugă Veveriţa.

— O mânecă a vestonului lipsea şi am găsit-o abia azi-dimineaţă, spuse Libelula. A trebuit s-o coasem imediat la veston.

— Cum am ajuns în casa asta? întrebă Habarnam.

— Noi te-am adus. Nu se putea să Le lăsăm în curte peste noapte! răspunse Ochi-albaştri.

— Doar erai aproape mort de-a binelea, se băgă în vorbă Iepurica. Dar Mierinana a spus că s-ar putea să reînvii, pentru că ai un ăsta... or-ga-nism foarte tare.

— Da, am un organism foarte tare şi un cap şi mai tare, spuse cu lăudăroşenie Habarnam. Altul în locul meu ar fi făcut, în mod sigur, o emoţie la creier.

— Dumneata, probabil, ai vrut să spui comoţie cerebrală? remarcă Ochi-abaştri.

— Întocmai, întocmai, comoţie cerebrală, se corectă Habarnam.

— Parcă spuneai că n-ai zburat singur cu balonul? întrebă Ochi-albaştri.

— Bineînţeles, nu singur. Eram şaisprezece. Adevărat că fricosul acela de Ştietot a sărit cu paraşuta, aşa că am rămas cincisprezece.

— Şi unde sunt ceilalţi? întrebă Stăncuţa.

— Nu ştiu, ridică din umeri Habarnam. Dar în coş, în afară de mine, nu mai era altcineva?

— N-am găsit în coş decât nişte vopsele pentru pictat şi o mică trusă medicală portativă.

— Vopselele sunt ale lui Acuarelă, iar trusa e a lui Pilulă, zise Habarnam.În clipa aceea uşa se deschise şi în cameră năvăli Fulg-de-nea.

— Aţi auzit noutatea? strigă ea. Altă noutate! A mai venit în zbor un balon şi s-a spart. Purta paisprezece prichindei. Au căzut ieri seara, la marginea oraşului. Abia azi-dimineaţă, în zori, i-au găsit prichinduţele noastre şi i-au ajutat să meargă la spital.

— Înseamnă că erau răniţi? exclamă Veveriţa.

— Nu-i nici o primejdie, dădu din mână Fulg-de-nea. Mierinana a spus că îi vindecă ea.

— Ăştia, cu siguranţă, sunt prietenii mei, spuse Habarnam. Mă duc chiar acuma la spital şi o să aflu totul.

— Te conduc eu, se oferi Ochi-albaştri.

— Merg şi eu cu dumneata, spuse Fulg-de-nea. Abia acum observă plasturele de pe fruntea lui Ochi-albaştri şi exclamă:

— Ah, scumpa mea, ce fermecător e cerculeţul ăsta pe frunte! Îţi vine foarte bine. E o modă nouă, să porţi cerculeţe pe frunte? Aş putea să-mi pun şi cu unul la fel.

— Nu, răspunse Ochi-albaştri, e un plasture. M-am lovit cu uşa în frunte, din greşeală.

— Ah, asta era... mormăi decepţionată Fulg-de-nea. Apoi dădu fuga la oglindă ca să-şi pună pălăria pe cap.

Într-o clipă camera se goli. Toate prichinduţele alergară care încotro, să le povestească vecinelor noutatea.

« | Cuprins | »

---

Habarnam-cap 12

---

« | Cuprins | »



Noi cunoștințe

Capitolul XII

upă ce Ochi-albaştri plecă, Habarnam rămase un timp culcat, apoi îşi aminti că dorise să vadă din ce era făcută păpuşa şi era gata să se dea jos din pat dar, chiar atunci, de cealaltă parte a uşii se auziră paşi şi vorbe şoptite:

— Unde-i?

— Acolo.

— Ce face?

— Zace în pat.

— E mort?

— Nu, cred că trăieşte.

— Lasă-mă să mă uit.

— Aşteaptă puţin.

Habarnam aruncă o privire spre uşă şi se gândi că cineva iscodeşte prin gaura cheii.

— Haide, lasă-mă şi pe mine, egoisto! Vreau să mă uit şi cu, se auziră din nou şoaptele.

— Ba n-am să te las deloc dacă mă faci egoistă. În spatele uşii se produse frământare.

— Ascultă, nu te împinge aşa! se auzi un şuierat furios. Dacă mă mai împingi o dată te iau de păr!

— Iar eu te iau de cozi şi-o să-ţi trag şi-un picior.

— Ce pălărie nesuferită! Oricum o pui, tot degeaba. As fi vrut să-mi fac o pălărie cu boruri largi, însă nu mi-a ajuns materialul, aşa că au ieşit înguste; or, pălăria cu boruri înguste îmi face faţa rotundă, ceea ce nu-i prea frumos.

— Isprăveşte o dată cu învârtitul ăsta în faţa oglinzii! Nu pot suferi când cineva se tot învârteşte în faţa oglinzii, spuse prichinduţă cu ochi albaştri.

— Păi, atunci de ce au fost născocite oglinzile, după părerea ta? îi răspunse cea cu părul blond.

Aşezându-şi pălăria mult spre ceafă, ea îşi dădu capul pe spate şi mijindu-şi ochii începu să se examineze în oglindă.

— A-a-a-a! urla prichinduţa cu codiţele scurte, care împungeau ca nişte ţepi din ceafa.

— U-u-u! îi ţinea isonul cealaltă, care avea o fundă mare, albastră, chiar în creştetul capului.

Habarnam se scărpina în cap şi mormăi încurcat:

— Ia te uită ce chestie! Mi se pare că le-am lovit vârtos cu uşa.

De teamă să nu mai facă cine ştie ce altă poznă în noua casă, el se băgă în pat, hotărât să adoarmă, dar pe coridor se auziră iarăşi paşi. Uşa fu deschisă şi în odaie îşi băgă capul o altă prichinduţă. Avea părul cârlionţat, nişte ochişori veseli, poznaşi şi o mutrişoară şireată, cu năsuc ascuţit.

— Prichindelule! strigă ea. Eşti un bătăuş! Surprins, Habarnam se săltă în pat. Dar tot atunci uşa se izbi cu zgomot şi nişte paşi grăbiţi se îndepărtară bocănind. Habarnam ridică din umeri şi mormăi cu dispreţ:

— Ce închipuită!

îşi lăsă capul pe pernă şi chiar începu să picotească, însă uşa se deschise din nou şi în odaie îşi băgă capul aceeaşi prichinduţă cu părul cârlionţat.

— Eşti un bătăuş! repetă ca. Ha-ha-ha! Apoi uşa fu trântită cu zgomot. Habarnam ţâşni din aşternut şi ieşi în goană pe coridor, dar acolo nu se mai afla nimeni.

— Bine! zise Habarnam ameninţător.

Luă de pe măsuţa de scris o riglă de lemn şi se ascunse după uşă. N-a trebuit să aştepte mult. Curând se auziră paşi pe coridor. Habarnam ridică rigla. Uşa se deschise. În odaie păşi Ochi-albaştri, care se pomeni lovită cu linia drept în frunte.

— Au!

Ochi-albaştri îşi acoperi fruntea cu mâinile.

— De ce dai cu linia? începu ca să strige. Acuma o să-mi iasă o vânătaie pe frunte!

— Poate că, totuşi, n-o să-ţi iasă nici o vânătaie, răspunse Habarnam, trecându-şi stânjenit rigla dintr-o mână în alta.

— Ba da, o să-mi iasă! Dumneata nu ştii cât de delicată sunt eu! Dacă m-ai lovi doar cu un dop de plută — şi îndată se face vânătaie.

— Putem lipi o bucăţică de plasture, sugeră Habarnam. Doar ai adus de la farmacie un plasture întreg.

— Pentru dumneata l-am adus.

— O să ajungă pentru toţi, răspunse Habarnam. El luă plasturele şi-l tăie în patru bucăţi.

— Pune-mi-1 mai repede, se frământa Ochi-albaştri. Uite aici, aici... Ea îi întinse fruntea şi arătă cu degetul unde trebuia pus plasturele. Habarnam îl aplică dar, observând că acesta se lipise strâmb, încercă să-l smulgă de acolo.

— Mai încet! Mai încet! strigă Ochi-albaştri. O să-mi mâzgăleşti toată fruntea cu plasturele ăsta dezgustător.

— Acum e bine, spuse Habarnam după ce termină. Ochi-albaştri se duse în fugă la oglindă:

— Bine, nimic de zis! Numai să nu mă vadă cineva cu plasturele pe frunte! Şi-acum, haide, arată-mi umărul. Unde e vânătaia?

Ochi-albaştri se străduia să aplice bucata de plasture pe umărul lui Habarnam.

— N-am vrut deloc să te lovesc pe dumneata, zise el.

— Dar pe cine?

Habarnam ar fi vrut să spună că-l tot întărâta o prichinduţă necunoscută, dar îşi dădu seama că asta ar însemna să pârască.

— Nu, nimic, răspunse el. Pur şi simplu am vrut să văd dacă poţi pocni pe cineva cu linia asta.

— Voi, prichindeii, nu faceţi altceva decât să vă gândiţi cum să loviţi pe cineva, iar când altcineva vă pocneşte pe voi, nu vă place deloc... De ce zâmbeşti? Ţi se parc caraghios că am un plasture pe frunte?

Ea se apropie din nou de oglindă:

— într-adevăr, e tare caraghios să ai pe frunte un pătrat din ăsta!

— Dar fă din el un cerc, o sfătui Habarnam. Ochi-albaştri desprinse plasturele, îl tăie rotund cu foarfeca şi-l lipi iarăşi pe frunte.

— Nu ţi se pare că-i mai bine aşa? se întoarse ea către Habarnam.

— Bineînţeles, confirmă el. După părerea mea, îţi stă chiar bine cu el. Cu pleoapele lăsate Ochi-albaştri începu să se studieze în oglindă.

— Şi acum, adu-mi pantalonii şi cămaşa, îi ceru Habarnam.

— Du-te şi te spală şi după aceea îţi vei primi hainele. Ochi-albaştri îl duse pe Habarnam la bucătărie. Acolo, lângă un perete era un lavoar. Alături, într-un cui, atârna prosopul, iar pe o policioară se aflau săpunul şi pasta de dinţi.

— Uite, ai aici peria de dinţi, şi aici ai pasta de dinţi. Trebuie să te speli pe dinţi, spuse Ochi-albaştri întinzându-i lui Habarnam periuţa.

— Nu pot să sufăr pasta de dinţi! bombăni Habarnam.

— Şi de ce, mă rog?

— Are gust rău.

— Doar nu trebuie s-o mănânci.

— Tot una-i. Mă pişcă de limbă.

— O să te pişte puţin şi-o să-ţi treacă.

Habarnam începu să se spele în silă pe dinţi. Dădu de două ori cu periuţa, se schimonosi şi scuipă cu scârbă. Apoi îşi clăti gura cu apă şi începu să-şi săpunească mâinile. După ce termină cu mâinile, puse săpunul pe policioară şi începu să se spele pe faţă.

— Şi faţa trebuie s-o speli cu săpun, spuse Ochi-albaştri.

— Dă-l încolo! răspunse Habarnam. Întotdeauna îmi intră în ochi.

— Nu există, te rog, spuse cu severitate Ochi-albaştri. Altfel nu-ţi dau hainele.

N-avea încotro. Habarnam îşi săpuni puţin faţa şi repede se apucă să dea cu apă.

— Bâr-r-r! se scutura el. Ce rece e apa!

Cu chiu, cu vai, îşi clăti obrajii şi, fără să deschidă ochii, întinse mâinile bâjbâind pe perete.

Văzându-l, Ochi-albaştri abia îşi stăpâni râsul.

— Ce cauţi?

— P-prosopul, răspunse Habarnam tremurând de frig.

— De ce ţii ochii închişi? Deschide-i.

— Cum să-i deschid, dacă a-a-furisitul ăsta de săpun şi-aşa-mi intră în ei?!

— Trebuia să te clăteşti mai bine.

Ochi-albaştri luă din cui prosopul şi i-l întinse lui Habarnam. Acesta îşi frecă faţa cu prosopul şi abia după aceea se hotărî să deschidă ochii.

— Ei, uite, acum eşti incomparabil mai curat şi chiar mai frumos, spuse Ochi-albaştri şi, observând urmele de murdărie rămase pe prosop, încheie: data viitoare va trebui să te speli mai bine. Numai prima oară sunt mai îngăduitoare.

Ea îi aduse hainele şi-i spuse:

— Îmbracă-te şi vino sus, să bei un ceai. Nu-i aşa că ţi s-a făcut foame?

— Straşnic, mi s-a făcut o foame... recunoscu Habarnam. Cred c-aş fi în stare să mănânc un elefant întreg!

— Bietul de tine! Ei, hai, vino repede, te aşteptăm.

« | Cuprins | »

---

Habarnam-cap 11

---

« | Cuprins | »



Pe meleaguri noi

Capitolul XI

abarnam se trezi într-un loc cu totul necunoscut. Era culcat în pat şi înota în puful unei saltele. Salteaua era atât de moale, de parcă ar fi fost umplută numai cu pufuleţi de păpădie.

Îl treziseră nişte voci. Deschise ochii şi privind în jur constată ca era culcat într-o cameră străină. La colţuri văzu nişte fotolii micuţe. Pe pereţi atârnau covoraşe şi picturi reprezentând diferite flori. Sub fereastră se afla o măsuţă rotundă cu un picior. Pe ea, un morman de aţă de toate culorile pentru brodat, iar alături o perniţă cu ace şi bolduri, asemeni unui arici cu ţepii zburliţi. Mai încolo se găsea un birou cu toate cele necesare pentru scris. Alături era biblioteca. Pe cel mai depărtat perete, lângă uşă, o oglindă mare. Iar în faţa oglinzii stăteau două prichinduţe şi discutau. Una purta o rochie albastră din mătase strălucitoare, cu un cordon din acelaşi material, legat la spate cu o fundă. Prichinduţă avea ochi albaştri şi părul de culoare închisă, împletit într-o coadă lungă. Cealaltă purta o rochie pestriţă, cu floricele trandafirii şi violete. Părul blond, aproape alb, îi cădea în valuri pe umeri. Îşi tot potrivea în oglindă pălăria în timp ce gura nu-i tăcea o clipă:

— Ce pălărie nesuferită! Oricum o pui, tot degeaba. As fi vrut să-mi fac o pălărie cu boruri largi, însă nu mi-a ajuns materialul, aşa că au ieşit înguste; or, pălăria cu boruri înguste îmi face faţa rotundă, ceea ce nu-i prea frumos.

— Isprăveşte o dată cu învârtitul ăsta în faţa oglinzii! Nu pot suferi când cineva se tot învârteşte în faţa oglinzii, spuse prichinduţă cu ochi albaştri.

— Păi, atunci de ce au fost născocite oglinzile, după părerea ta? îi răspunse cea cu părul blond.

Aşezându-şi pălăria mult spre ceafă, ea îşi dădu capul pe spate şi mijindu-şi ochii începu să se examineze în oglindă.

Habarnam găsi asta foarte caraghios. El pufni, neputându-şi stăpâni râsul. Îndată prichinduţa cu părul blond sări de la oglindă şi-şi întoarse bănuitoare privirile spre Habarnam.

Însă acesta închise ochii şi se prefăcu că doarme. El le auzi pe cele două prichinduţe cum, străduindu-se să nu bocănească cu tocurile, se apropiară de pat şi se opriră lângă el.

— Mi s-a părut c-a vorbit, auzi Habarnam o şoaptă. Se vede că mi s-a năzărit pur şi simplu. Oare când o să se trezească? De ieri zace fără cunoştinţă.

Celălalt glas răspunse:

— Mierinana nu mi-a poruncit să-l trezesc. Mi-a spus s-o chem de îndată ce se va trezi singur.

"Ce fel de Mierinana mai e şi asta?" se gândi Habarnam, dar nu lăsă să se înţeleagă că aude discuţia lor.

— Ce prichindel viteaz! se porniră din nou şoaptele. Îţi stă mintea-n loc — a zburat cu balonul!

Când auzi că i se spune viteaz, gura lui Habarnam se lăţi singură până aproape de urechi. Însă, brusc, el îşi dădu scama la timp şi-şi reţinu zâmbetul.

— O să vin mai târziu, când se va trezi, continuă vocea. Tare aş vrea să-l întreb despre balon. Dar dacă a suferit o comoţie cerebrală?!

"Nici pomeneală! gândi Habarnam. N-am suferit nici un fel de comoţie cerebrală."

Prichinduţa cu părul blond îşi luă rămas bun şi plecă. În odaie se făcu linişte. Habarnam rămase încă multă vreme cu ochii închişi, ciulindu-şi urechile. În sfârşit, deschise un ochi şi văzu aplecat asupra sa capul prichinduţei cu ochi albaştri. Prichinduţa îi zâmbi prietenos, apoi se încruntă şi, ameninţându-l cu degetul, întrebă:

— Dumneata întotdeauna te trezeşti aşa? Deschizi întâi un ochi şi pe urmă pe celălalt?

Habarnam încuviinţă printr-o mişcare a capului şi deschise şi celălalt ochi.

— Înseamnă că nici nu dormeai?

— Nu, adineaori m-am trezit.

Habarnam vru să mai spună ceva, însă prichinduţa îşi lipi un deget de buzele lui şi zise:

— Taci, taci! N-ai voie să vorbeşti. Eşti foarte bolnav.

— Ba deloc!

— De unde ştii? Eşti doctor?

— Nu.

— Vezi? Dar vorbeşti. Trebuie să stai cuminte în pat, până vine medicul. Cum te cheamă?

— Habarnam. Dar pe dumneata?

— Pe mine mă cheamă Ochi-albaştri.

— E un nume frumos, încuviinţă Habarnam.

— Mă bucur mult că-ţi place numele meu. După câte se vede eşti un prichindel învăţat.

Chipul lui Habarnam se făcu tot numai zâmbet. Era tare bucuros că s-a găsit cineva să-l laude, pentru că pe el nu-l lăudase nimeni, niciodată, ba dimpotrivă, era mereu ocărât de toţi. Acum nu se afla nici un prichindel pe aproape, aşa că nu-i era teamă că va fi luat în râs pentru că se poartă frumos cu o prichinduţă. De aceea vorbea cu Ochi-albaştri cât se poate de natural şi politicos.

— Dar pe cealaltă cum o cheamă? întrebă Habarnam.

— Care cealaltă?

— Cea cu care vorbeai mai adineauri. Una frumoasă, cu părul alb.

— Ah! exclamă Ochi-albaştri. înseamnă că nu dormeai de mult.

— Nu, am deschis ochii doar pentru o clipă, şi apoi am adormit la loc, imediat.

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat! clătină din cap Ochi-albaştri şi-şi încruntă sprâncenele. Înseamnă că dumneata socoţi că nu sunt suficient de frumoasă?

— Nu, da' de unde! se sperie Habarnam. Şi dumneata eşti frumoasă.

— Dar cine e mai frumoasă dintre noi două, eu sau ea?

— Dumneata... Şi ea. Sunteţi amândouă foarte frumoase...

— Eşti un mincinos fără pereche, dar te iert, răspunse Ochi-albaştri. Pe frumoasa dumitale o cheamă Fulg-de-nea. Ai s-o mai vezi. Şi acum, gata. E primejdios să vorbeşti prea mult. Stai acolo liniştit şi să nu-ţi treacă prin minte să te ridici din pat. Mă duc s-o chem pe Mierinana.

— Cine-i Mierinana asta?

— Mierinana e medicul nostru. Ea o să te trateze. Ochi-albaştri plecă. Habarnam sări imediat din pat şi începu să-şi caute hainele. Vroia să fugă cât mai repede; ştia el că medicilor le place să-şi ospăteze bolnavii cu ulei de ricin şi să-i ungă cu iod, de la care grozav te mai ustură pielea. Nu-şi găsi hainele la repezeală, în schimb dădu peste o păpuşă aşezată pe un mic scăunel, cu spatele rezemat de perete.

Habarnam se gândi să desfacă păpuşa, să vadă ce are înăuntru — vată sau talaş. Uită de haine şi se apucă să caute un cuţit, dar îşi zări imaginea în oglindă. Aruncând păpuşa cât colo, el începu să se strâmbe în faţa oglinzii, cercetându-şi obrazul. După ce se satură de privit, zise:

— Dar frumos mai sunt, şi nici faţa nu mi-e prea rotundă. Chiar atunci se auziră paşi dincolo de uşă. Habarnam se strecură repede în pat şi se acoperi cu pătura. În trară în odaie Ochi-albaştri cu o altă prichinduţă, îmbrăcată în halat alb, bonetă albă şi ţinând în mână un mic geamantănaş cafeniu.

Prichinduţa avea obrajii dolofani, trandafirii. Ochişorii cenuşii îl priveau sever de după nişte ochelari rotunzi, de baga. Habarnam înţelese că aceasta trebuie să fie Mierinana despre care-i vorbise Ochi-albaştri.

Mierinana trase un scaun lângă pat, îşi puse geamantănaşul pe scaun şi clătinând din cap, spuse:

— Ah, prichindeii ăştia! Mereu născocesc tot felul de şotii! Spune-mi, te rog, ce nevoie aveaţi să zburaţi cu balonul? Taci, taci! Ştiu ce-o să-mi răspunzi: că nu mai faci. Aşa spun toţi prichindeii voştri şi după aceea se apucă de alte năzdrăvănii!

Mierinana deschise geamantănaşul şi în odaie se răspîndi pe dată un miros de iod sau de alt medicament. Habarnam se ghemui înfricoşat. Mierinana se întoarse spre el şi zise:

— Ridică-te, bolnavule. Habarnam vru să se dea jos din pat.

— Nu trebuie să cobori din pat, bolnavule! spuse cu severitate Mierinana. Ţi-am cerut doar să te aşezi.

Habarnam strânse din umeri şi se aşeză turceşte pe pat.

— Nu trebuie să strângi din umeri, bolnavule, nu-l iertă Mierinana. Scoate limba.

— De ce?

— Scoate limba, haide. Aşa trebuie. Habarnam scoase limba.

— Spune "a".

— A-a-a, lungi Habarnam.

Mierinana scoase din geamantănaş un mic cornet de lemn, pe care-l lipi de pieptul lui Habarnam:

— Respiră profund, bolnavule.

Habarnam începu să pufăie ea o locomotivă.

— Acum nu respira.

— Hî-hî-hî! o lungi Habarnam, cutremurându-se de râs.

— De ce râzi, bolnavule? Mi se pare că n-am spus nimic hazliu!

— Păi, cum se poate să nu mai respir? întrebă Habarnam continuând să chicotească.

— Să nu mai respiri, într-adevăr, nu se poate, dar să-ţi ţii pentru un minut respiraţia, asta poţi.

— Pot, se învoi Habarnam, şi-şi reţinu respiraţia.

După ce-l examina, Mierinana se aşeză la masă şi începu să scrie o reţetă.

— Bolnavul dumitale are o vânătaie pe umăr, spuse ea către Ochi-albaştri. Du-te la farmacie să-ţi dea un plasture cu miere. Taie o bucăţică de plasture şi aplică-l pe umărul bolnavului. Şi nu-i permite să se dea jos din pat. E în stare să-ţi spargă toată vesela, ba să mai spargă şi capul cuiva. Faţă de prichindei trebuie să arăţi mai multă severitate.

Mierinana îşi ascunse în geamantănaş micul său cornet şi aruncând încă o privire severă spre Habarnam, ieşi din odaie. Ochi-albaştri luă reţeta de pe masă şi zise:

— Ai auzit? Trebuie să stai culcat.

În loc de răspuns faţa lui Habarnam se schimonosi cu tristeţe.

— N-are rost să te strâmbi. Şi să nu-ţi treacă prin minte să-ţi cauţi hainele — sunt bine ascunse de mine, spuse Ochi-albaştri şi plecă luând reţeta cu ea.

« | Cuprins | »

---

Habarnam-cap 10

---

« | Cuprins | »

 

Avaria

Capitolul X

nii îşi închipuie că, cu cât te ridici mai sus în văzduh, cu atât e mai cald, dar asta nu-i adevărat.

Cu cât eşti mai sus, cu atât e mai frig. De ce? Pentru că sus aerul e mai transparent iar razele soarelui îl încălzesc foarte puţin. Jos, dimpotrivă, aerul e întotdeauna mai cald. Soarele încălzeşte cu razele sale pământul, aerul se încălzeşte de la pământ ca de la o sobă fierbinte. Aerul cald este mai uşor decât cel rece şi de aceea se ridică în sus. Cu cât se ridică mai sus, cu atât se răceşte mai mult. Prin urmare, sus de tot e un frig veşnic.

Şi tocmai asta au simţit piticii când s-au ridicat cu balonul lor la mare înălţime. Le era atât de frig, că li se înroşiseră nasurile şi obrajii. Tropăiau cu toţii din picioare, îşi loveau palmele încercând să se încălzească măcar un pic. Cel mai mult suferea Zăpăcilă, care-şi uitase căciula acasă. Din pricina frigului cumplit i se formă sub nas ditamai turturele. Tremura ca varga şi dinţii îi clănţăneau întruna.

— Destul cu clănţănitul! bombănea Dondănel. Noi degerăm de-a binelea, iar el mai şi clănţăne!

— Doar nu-s eu vinovat că mi-e frig, spuse Zăpăcilă. Dondănel se ridică de pe locul său şi zise:

— Nu pot să sufăr când cineva clănţăne din dinţi la urechea mea! Simt că mă apucă şi pe mine tremuratul.

El se aşeză lângă Acuarelă, însă şi acesta dârdâia. Dondănel îl privi bănuitor:

— Ce-i asta? Nu cumva faci dinadins de-ţi clănţăneşti dinţii atât de tare?

— Nu fac deloc dinadins, ci pentru că mi-e frig.

Dondănel se ridică din nou şi-şi schimbă locul. Trecu astfel de câteva ori de pe un loc pe altul, deranjându-i pe ceilalţi.

Din pricina frigului balonul se acoperi cu un strat de chiciură ce scânteia deasupra capetelor prichindeilor, ca şi cum ar fi fost făcut din argint curat. Treptat aerul se răci şi în interiorul său şi balonul începu să se lase în jos. Peste câteva minute el cădea cu repeziciune. Rezerva de saci cu nisip se terminase şi căderea nu mai putea fi oprită.

— A-va-aa-rie! strigă Limonadă.

— Murim! se porni pe urlat Habarnam şi se ascunse sub bancă.

— Ieşi de-acolo! se răsti la el Ştietot.

— De ce? răspunse de sub bancă Habarnam.

— Vom sări cu paraşutele.

— Mie mi-e bine şi aici, răspunse Habarnam. Fără prea multe fasoane, Ştietot îl înşfacă de guler şi-l scoase de sub bancă.

— N-ai dreptul! striga Habarnam. O să reclam!

— Nu zbiera, răspunse calm Ştietot. Fără panică. Hai, uită-te cum o să sar eu cu paraşuta şi sari şi tu după mine.

Habarnam se mai linişti puţin. Ştietot se apropie de marginea coşului.

— Atenţie, fraţilor! strigă el. Unul câte unul, după mine. Cine nu sare, va fi dus de balon mai departe. Gata, pregătiţi-vă paraşutele... Pornim!

Ştietot sări cel dintâi. În urma lui sări Grăbilă şi în clipa aceea se petrecu un lucru neprevăzut. În loc întâi să sară şi după aceea să deschidă paraşuta, Grăbilă, din grabă, deschise întâi paraşuta şi după aceea sări. Din această cauză paraşuta i se agăţă de marginea coşului. Grăbilă se încurcă cu piciorul în sfori şi rămase atârnat cu capul în jos. Începu să dea din picioare şi să se zvârcolească, întocmai ca o râmă pe care pescarul încearcă s-o prindă în cârligul undiţei. Cu toatc sforţările, paraşuta nu se desprindea.

— Fraţilor, strigă doctorul Pilulă, dacă se desprinde paraşuta, Grăbilă se va lovi cu capul direct de pământ.

Prichindeii au pus mâna cu toţii şi l-au tras pe Grăbilă, cu tot cu paraşută, înapoi în coş.

Habarnam băgă de seamă că balonul începe să se ridice din nou şi strigă:

— Staţi, fraţilor! Nimeni nu mai trebuie să sară. Uite, iarăşi urcăm.

— De ce urcăm iarăşi? se miră Probabil.

— Deşteptule! izbucni Dondănel. A sărit Ştietot şi balonul s-a uşurat.

— Şi ce-o să facă Ştietot fără noi? întrebă Gogoaşă.

— Ce să facă... dădu din mâini Probabil. O să pornească încetişor spre casă.

— Dar noi ce-o să facem fără Ştietot?

— Mare lucru! răspunse Habarnam. Ca şi cum nimic n-ar fi posibil fără Ştietot.

— Totuşi, trebuie să ascultăm de cineva, spuse Gogoaşă.

— O să ascultaţi de mine, declară Habarnam. Acum eu am să fiu şeful vostru.

— Tu? se miră Dondănel. Nu poate fi cineva şef cu un cap ca al tău.

— Aşa, Vasăzică? Nu poate fi şef cu un cap ca al meu? se răsti Habarnam. Atunci, poftim jos şi caută-l pe Ştietot al tău, dacă nu-ţi place capul meu.

Dondănel privi în jos şi spuse:

— Unde să-l mai găsesc acum? Ne-am depărtat prea tare. Trebuia să sărim cu toţii imediat după el.

— Hai, sari, sari!

Dondănel şi Habarnam începură să se certe şi se certară până seara. Ştietot nu mai era acolo şi nimeni nu-i putea opri acum. Soarele cobora spre asfinţit. Vântul se înteţea. Balonul se răci şi mai mult şi începu să se lase iar în jos, dar Dondănel şi Habarnam nu mai tăceau.

— Ajunge cât te-ai certat, îi spuse Limonadă lui Habarnam. De vreme ce ai hotărât să fii şef, născoceşte ceva. Nu vezi că din nou coborâm?

— Mă gândesc imediat, răspunse Habarnam. Se aşeză pe bancă, îşi duse un deget la frunte şi începu să se gândească. În vremea asta însă balonul cobora tot mai repede şi mai repede.

— Ce mai poţi născoci acum? spuse Şurubel. Dacă am avea saci cu nisip am fi putut arunca unul.

— Adevărat! prinse Habarnam ideea din zbor. Însă, de vreme ce nu avem saci, va trebui să-l aruncăm pe unul dintre voi. El va coborî cu paraşuta, balonul va deveni mai uşor şi se va ridica din nou.

— Dar pe cine să aruncăm?

— Cum pe cine? spuse Habarnam, meditând. Trebuie să aruncăm pe cel care bombăneşte mai mult.

— Cu asta nu sunt de acord, răspunse Dondănel. Nu există nici o regulă ca cei care bombănesc mai mult să fie aruncaţi. Să-l aruncăm pe cel mai greu.

— Bine, se învoi Habarnam, să-l aruncăm pe Gogoaşă. El e cel mai rotofei dintre noi.

— Adevărat, încuviinţă Limonadă.

— Cee? începu să strige Gogoaşă. Eu sunt cel mai rotofei? Limonadă e mai gras ca mine!

— Uitaţi-vă la el! strigă şi Limonadă, chicotind şi arătându-l cu degetul pe Gogoaşă. Hai, uitaţi-vă, adică eu sunt mai gras ca el! Ha-ha! Să ne măsoare cineva.

— Ei, ia vezi! se năpusti la ei, ca un cocoş, Gogoaşă. Făcură cu toţii cerc în jurul celor doi. Habarnam scoase din buzunar o sforicică şi o petrecu peste mijlocul lui Gogoaşă. După aceea îl măsură în acelaşi fel pe Limonadă şi ieşi că Limonadă era aproape o dată şi jumătate mai gras decât Gogoaşă.

— Nu-i corect! începu să strige acum Limonadă. Gogoaşă a trişat. Şi-a supt burta. Am văzut eu!

— Nu mi-am supt nimica! se apără Gogoaşă.

— Nu-i adevărat, ţi-ai supt-o. Am văzut eu. Să ne mai măsurăm o dată! răcnea tot mai tare Limonadă.

Habarnam se apucă să-l măsoare din nou pe Gogoaşă, în timp ce Limonadă se învârtea pe lângă ei şi striga:

— Ei, ei! Ce faci? Umflă-te!

— De ce să mă umflu? răspundea Gogoaşă. Dac-o să mă umflu, bineînţeles că o să arăt mai gras ca tine.

— Bine, nu te umfla. Dar nici să-ţi sugi burta n-ai voie. Fraţilor, uitaţi-vă la el ce face. Unde-i dreptatea? Nu există nici un fel de dreptate! Asta-i adevărată înşelătorie!

Habarnam isprăvi cu măsurătoarea lui Gogoaşă, apoi, cu aceeaşi grijă, Îl măsură pe Limonadă şi, de astă dată, se dovedi că cei doi sunt la fel de graşi.

— Va trebui să-i aruncăm pe amândoi, ridică din umeri Habarnam.

— De ce pe amândoi, dacă e de-ajuns doar unul? spuse Limonadă. Vânătorul Glonţişor privi peste marginea coşului şi văzu că pământul se apropia cu o iuţeală ameninţătoare.

— Ascultă, Habarnam, zise el, hotărăşte-te mai degrabă, că acuşi ne bubuim de pământ.

— Trebuie să ne numărăm, să vedem cine iese să sară cu paraşuta, spuse Probabil.

— Adevărat! îi dădu dreptate Limonadă. Numai că trebuie să-i numărăm pe toţi, şi pe cei rotofei şi pe cei slabi, să nu se supere nimeni.

— Bine, hai să ne numărăm, se învoi Habarnam.

Se aşezară cu toţii în cerc şi Habarnam începu numărătoarea:

Uni, doni, tres,
Ţinter, binter, fes,
Eni, meni, la sfârşit,
Ţinter, hinler, ai ieşit...

După aceea spuse:

— Nu, nu-mi place numărătoarea asta. Chiar deloc nu-mi place! Şi începu altă numărătoare:

En, ten ti,
Sa, ora, cati,
Sa, ora, cati, coto...

Deodată coşul se izbi cu putere de pământ şi se răsturnă. Probabil se prinse cu mâinile de Posibil, Posibil de Probabil şi amândoi zburară din coş. După ei, întocmai boabelor de mazăre, se rostogoliră ceilalţi pitici. Doar Habarnam, care se ţinea de marginea coşului, şi Strop, care se agăţase cu dinţii de pantalonii lui, nu căzură. Lovindu-se de pământ, balonul sări, întocmai ca o minge, descrise în aer un arc uriaş şi cobori din nou. Se izbi iar de pământ şi începu să se târască încet. Balonul se lovi de ceva tare şi plesni cu o trosnitură asurzitoare. Strop fu aruncat departe şi o luă la goană schelălăind cu disperare. Habarnam se răsturnă din coş şi rămase întins pe pământ.

Călătoria cu balonul luase sfârşit.

« | Cuprins | »

---

Habarnam-cap 9

---

« | Cuprins | »



Deasupra norilor

Capitolul IX

eînfricaţii noştri călători nici nu simţiră când s-a ridicat balonul în aer, atât de lin se desprinse el de pământ.

Abia după un minut, când aruncară o privire peste marginea coşului, văzură jos mulţimea prietenilor care le făceau semne cu mâna şi-şi aruncau în sus pălăriile. Răzbăteau până la ei strigăte de "ura".

— Rămâneţi cu bine! începură să le strige, drept răspuns, Ştietot şi prietenii săi.Îşi agitară şi ei pălăriile. Zăpăcilă duse mâna spre cap să-şi scoată şapca şi abia atunci descoperi că n-o are.

— Staţi puţin, fraţilor! începu el să strige. Opriţi balonul! Mi-am uitat şapca acasă.

— Mereu îţi uiţi câte ceva! mormăi Dondănel.

— Acum balonul nu mai poate fi oprit, spuse Ştietot. El va zbura până când aerul dinăuntru se va răci şi abia atunci se va lăsa în jos.

— Şi cu ce mă fac fără şapcă? întrebă supărat Zăpăcilă.

— Doar ţi-ai găsit sub pat căciula, spuse Gogoaşă.

— De găsit am găsit-o, dar îmi era prea cald şi am pus-o pe masă, iar după aceea, în ultimul moment, am uitat s-o iau.

— Întotdeauna uiţi câte ceva în ultimul moment, spuse Dondănel.

— Ia priviţi, fraţilor, începu să strige Habarnam, căsuţa noastră a rămas jos!

Izbucniră cu toţii în râs, iar Dondănel zise:

— Dar tu ce credeai, că şi căsuţa va zbura cu noi?

— Nu credeam deloc aşa ceva! se supără Habarnam. Pur şi simplu am văzut acolo căsuţa noastră şi v-am spus şi vouă. Până adineaori locuiam în căsuţă, iar acuma zburăm cu balonul.

— De zburat — zburăm, bombăni Dondănel. Dar cine ştie unde-om ajunge zburând aşa!

— Tu, Dondănel, mereu bombăneşti, îi răspunse Habarnam. Din cauza ta n-avem tihnă nici în balon.

— N-ai decât să cobori, dacă nu-ţi place!

— Unde să cobor?

— Gata, ajunge! se răsti Ştietot la certăreţi. Ce-i cu sfada asta în balon?

Balonul se ridică şi mai sus şi întregul Oraş al Florilor se vedea ca-n palmă. Casele păreau mici-mititele, cât despre pitici, nu se mai zăreau deloc. Balonul fu mânat de vânt şi în curând oraşul rămase departe în urmă.

Ştietot scoase busola din buzunar şi începu să stabilească direcţia în care plutea balonul.

Busola era un fel de cutiuţă metalică cu o săgeată magnetică. Săgeata magnetică indică întotdeauna nordul. Dacă urmăreşti săgeata busolei poţi găsi oricând drumul înapoi. De aceea şi luase busola cu sine Ştietot.

— Vântul ne duce direct către nord, anunţă Ştietot, înseamnă că la întoarcere va trebui să ne îndreptăm către sud.

Balonul se înălţase foarte sus şi zbura deasupra câmpiei. Oraşul dispăruse în depărtare. Jos, ca o panglică îngustă, şerpuia pârâul pe care piticii îl numeau al Castraveţilor. Copacii răspândiţi pe câmp păreau nişte mici tufe răsfirate.

Pe neaşteptate Gogoaşă observă dedesubt o mică pată întunecată. Pata se mişca repede pe pământ, părând că aleargă în urma balonului.

— Uitaţi-vă, fraţilor, cineva fuge după noi, strigă el. începură să urmărească cu toţii mica pată.

— Vedeţi, a sărit peste pârâu! ţipă Zăpăcilă.

— Ce poate să fie? întrebă Grăbilă. Priviţi, trece peste copaci!

Balonul zbura pe deasupra pădurii. Mica pată se mişca peste vârfurile copacilor. Doctorul Pilulă îşi agăţă ochelarii pe nas, dar nici aşa nu putu să desluşească ce era acolo.

— Ştiu! începu să strige dintr-o dată Habarnam. Eu am înţeles cel dintâi! Este Strop al nostru. Am uitat să-l luăm pe Strop şi uite-l, aleargă acuma după noi.

— Ce tot spui? îi răspunse Glonţişor. Strop e aici. Uite-1 lângă mine, sub bancă.

— Ce să fie? Poate ghiceşti tu, Ştietot? întrebă Probabil. Ştietot strânse busola şi privi în jos.

— Păi, asta-i umbra noastră! spuse el râzând.

— Cum, umbra noastră? se miră Habarnam.

— Foarte simplu. Este umbra balonului nostru. Noi zburăm prin văzduh, iar umbra noastră aleargă pe pământ.

Prichindeii urmăriră îndelung umbra care devenea tot mai mică. În cele din urmă dispăru.

— Unde s-a ascuns umbra? se neliniştiră toţi.

— Ne-am înălţat foarte sus, îi lămuri Ştietot. Acum nu se mai poate distinge umbra.

— Ce ruşine! bombănea pentru sine Dondănel. Să stai aşa, şi nici măcar propria umbră să nu ţi-o vezi.

— Iar bombăneşti! zise Habarnam. Nicăieri n-are omul linişte din cauza ta.

— Linişte, linişte! îl îngână Dondănel. Ce linişte poate fi într-un balon! Dacă vrei linişte, stai acasă.

— N-ai decât să stai tu.

— Eu n-am nevoie de linişte.

— Nu vă certaţi! spuse Ştietot. Va trebui să vă trimitem pe pământ. Speriaţi, Dondănel şi Habarnam au încetat să se mai certe.

Tocmai atunci balonul fu cuprins din toatc părţile de un fel de fum sau ceaţă. Pământul de sub el dispăru. De jur împrejur numai nişte valuri albe.

— Ce-i asta? începură să strige cu toţii. De unde a ajuns fumul aici?

— Ăsta nu-i fum, spuse Ştietot. E un nor. Ne-am înălţat până la nori şi acum zburăm printr-un nor.

— Ei, asta-i o născocire de-a ta, fu de părere Habarnam. Norul e ceva ca piftia, ca un piureu de ovăz, pe când ăsta nu-i decât un fel de abur.

— Dar tu din ce crezi că e făcut un nor? îl întrebă Ştietot. Norul este făcut într-adevăr din abur. Numai privit de departe pare consistent.

Habarnam nu crezu aşa ceva şi spuse:

— Nu-l ascultaţi, fraţilor. Toate astea sunt scorneli de-ale lui, ca să credem noi că ştie multe, când, de fapt, el nu ştie nimic. Parcă n-am altă treabă decât să cred că norul este abur! Norul este un piureu. Ce, parcă n-am mâncat eu piureu, zău aşa!

Curând balonul se ridică mai sus, ieşi dintre nori şi începu să zboare pe deasupra acestora.

Habarnam aruncă o privire afară din coş şi văzu dedesubt norii care acopereau pământul.

— Doamne, Dumnezeule, începu el să răcnească, cerul e dedesubt! Noi zburăm cu picioarele în sus!

— Cum cu picioarele în sus! se mirară toţi piticii.

— Ia uitaţi-vă: cerul e sub picioarele noastre, înseamnă că zburăm cu picioarele în sus.

— Zburăm deasupra norilor, explică Ştietot. Ne-am ridicat mai sus decât norii, de aceea ei nu mai sunt deasupra noastră, ci sub noi.

Însă Habarnam nu crezu nici asta. Încremenise pe locul său şi-şi apăsa din toată puterea, cu amândouă mâinile, pălăria pe cap. Credea că pălăria poate să-i cadă, de vreme ce stă cu picioarele în sus. Vântul îi gonea repede pe deasupra norilor, dar în curând băgară de seamă cu toţii că balonul începe să coboare.

— De ce zburăm în jos? se neliniştiră prichindeii.

— S-a răcit aerul dinăuntrul balonului, le explică Ştietot.

— înseamnă că acum o să coborâm pe pământ? întrebă Grăbilă.

— Păi, de ce am mai luat cu noi sacii cu nisip? spuse Ştietot. Trebuie să aruncăm nisipul din coş şi ne vom înălţa din nou.

Probabil înşfăcă repede un sac cu nisip şi-l aruncă.

— Ce faci? se răsti Ştietot. Se poate să arunci un sac plin? Dacă loveşte în cap pe careva.

— Probabil că n-o să lovească, răspunse Probabil.

— "Probabil că n-o să lovească!" îl îngână Ştietot. Trebuie să dezlegăm sacul şi să vărsăm nisipul din el.

— Îl vărs eu imediat, spuse Posibil.

El dezlegă alt sac şi răsturnă nisipul direct în coş.

— Unul mai deştept decât altul! clătină din cap Ştietot. Ce rost are să rămână nisipul în coş? În felul ăsta balonul nu devine mai uşor.

— Dar este posibil ca eu să vărs nisipul jos, răspunse Posibil şi începu să arunce nisipul din coş cu palmele făcute căuş.

— Mai încet! se răsti Zăpăcilă. O să mi-l arunci în ochi.

— N-avea grijă, n-o să ţi-1 arunc, zise Posibil dar tot atunci i-l aruncă direct în ochi.

Începură cu toţii să-l certe pe Posibil, dar Probabil luă un briceag şi tăie pe fundul coşului o gaură mare, pentru ca nisipul să se scurgă prin ea. Ştietot văzu şi se răsti:

— Stai! Ce faci? Din pricina ta coşul o să desfacă şi-o să cădem cu toţii din el.

— Probabil că n-o să se desfacă, răspunse Probabil.

— Atâta ştiţi amândoi: "probabil" şi "posibil"! spuse Ştietot şi-i luă lui Probabil briceagul.

Nisipul se scurse din coş prin gaură, balonul se făcu mai uşor şi se înălţară din nou. Plini de mulţumire, prichindeii se tot iţeau peste marginea coşului. Erau bucuroşi că balonul se ridicase iar. Doar Dondănel, care era veşnic nemulţumit de ceva, continua să bombănească:

— Ce-nseamnă asta — când în sus, când în jos! Ce, aşa se zboară cu balonul?

Neştiind ce să mai zică, trase cu ochiul către Gogoaşă care ronţăia tăcut o bucăţică de zahăr.

— Dar tu ce ronţăi acolo?

— Mi-am umplut buzunarele cu zahăr şi uite că acuma-l scot şi-l ronţăi.

— Ţi-ai găsit când să ronţăi zahăr! După ce ne-om coborî, n-ai decât să tot ronţăi.

— Păi, de ce să car o greutate în plus? spuse Gogoaşă. Eu mănânc zahărul, balonul se face mai uşor şi noi o să ne înălţăm mai sus.

— Ei, n-ai decât, ronţăie! Să vedem cum se va sfârşi ronţăitul ăsta! îi răspunse Dondănel.

« | Cuprins | »

---

Habarnam-cap 8

---

« | Cuprins | »





La drum

Capitolul VIII

n cele din urmă umplerea balonului cu aer cald luă sfârşit. Ştietot porunci să fie dus de acolo cazanul şi cu mâna lui legă sfoara la tubul de cauciuc, pentru ca aerul cald să nu iasă din balon.

După aceea le porunci tuturor să se aşeze în coş. Primul urcă Grăbilă, în urma lui se avântă Gogoaşă, care era cât pe ce să cadă peste capetele celor de jos. Pe lângă că era rotofei, toate buzunarele îi erau doldora cu fel de fel de lucruri: ici o bucăţică de zahăr, dincolo un biscuit. Pe deasupra îşi mai încălţase, pentru orice eventualitate, şi galoşii, iar în mâini ţinea umbrela. Cu eforturi unite Gogoaşă fu urcat în coş, iar în urma lui începură să se caţere şi ceilalţi pitici. Zahăr Zaharescu Limonadă se agita în jurul coşului şi-i ajuta pe toţi să se urce.

— Staţi jos, vă rog, spunea el, aşezaţi-vă cât mai comod. Este loc destul pentru toţi în balon.

— Aşează-te şi tu, i se răspundea.

— Am timp, zicea Limonadă. Important este să luaţi loc voi. Serviabil, el îi susţinea pe toţi de braţ şi-i ajuta să urce.

În sfârşit intrară toţi în coş. Doar Limonadă rămăsese jos.

— De ce nu urci? îl întrebară.

— Oare n-ar fi bine să nu mai plec? răspunse Limonadă. Ocup cam mult loc. Şi fără mine sunteţi cam înghesuiţi acolo. Mă tem să nu se depăşească greutatea.

— Nu te teme, n-o să se depăşească nici o greutate.

— Nu, fraţilor, zburaţi fără mine. Eu o să vă aştept aici. De ce să vă incomodez?

— Nu, fraţilor, zburaţi fără mine. Eu o să vă aştept aici. De ce să vă incomodez?

— Lasă, n-o să incomodezi pe nimeni, îi răspunse Ştietot. Aşază-te. De vreme ce-am hotărât să zburăm, apoi să zburăm împreună.

Limonadă sui cam în silă în coş şi atunci se întâmplă ceva cu totul neaşteptat: coşul împreună cu balonul se lăsară brusc la pământ.

— Ia te uită au zburat! izbucni în râs, de pe gard, Fărâmiţă.

— Şi tu de ce râzi? se răsti la el Cărbunaş. Aici se întâmplă o nenorocire, iar el râde!

— Nu c nici o nenorocire, răspunse Lentilă. Pur şi simplu balonul este calculat pentru cincisprezece pitici. Şaisprezece nu poate ridica.

— Înseamnă că n-o să zboare? întrebă Cărbunaş.

— Va trebui să dea jos pe careva, şi atunci va zbura, spuse Lentilă.

— Cu siguranţă că-l va da jos pe Habarnam, zise Gâzuţa. Limonadă, căruia îi era teamă să zboare cu balonul, spuse bucuros:

— Vedeţi? Doar v-am spus că o să se depăşească greutatea! Mai bine să cobor.

Îşi şi trecuse un picior peste marginea coşului pentru a coborî, dar îndată Ştietot luă un sac cu nisip şi-l aruncă din coş. Balonul deveni imediat mai uşor şi se înălţă din nou. Abia acum au înţeles cu toţii de ce a poruncit Ştietot să fie puşi în coş sacii cu nisip. Toată lumea bătu din palme, iar Ştietot ridica o mână şi le adresă piticilor o cuvântare.

— Rămâneţi cu bine, fraţilor! strigă el. Noi zburăm în ţinuturi îndepărtate. Peste o săptămână ne vom întoarce. Rămâneţi cu bine!

— Mergeţi cu bine! Mergeţi cu bine! Drum bun! strigară piticii şi începură să-şi agite mâinile şi pălăriile.

Ştietot scoase din buzunar un briceag şi reteză frânghia cu care era legat coşul de tufă. Balonul porni lin în sus, se agăţă cu o latură de creanga tufei, dar îndată se eliberă şi ţâşni spre înălţimi.

— Ura! strigară piticii. Trăiască Ştietot şi prietenii lui! Ura-a!

Băteau cu toţii din palme şi îşi aruncau pălăriile în sus. Prichinduţele se îmbrăţişau de bucurie. Gâzuţa şi Ţintişoara se şi sărutară, iar Margareta izbucni în plâns.

În timpul acesta balonul se ridica tot mai sus. Vântul îl mâna pieziş. Curând e se prefăcu într-o mică pată, care abia se mai desluşea pe cerul albastru. Lentilă se căţără pe acoperişul casei şi începu să urmărească mica pată prin luneta sa. Lângă el, chiar pe marginea acoperişului, şedea poetul Floricică. Încrucişându-şi braţele pe piept, el privea bucuria generală şi, după câte părea, medita profund. Deodată îşi desfăcu larg braţele şi strigă cu toată puterea:

— O poezie! Ascultaţi o poezie! În jur se făcu îndată linişte. Îşi întoarseră toţi capetele şi începură să-l privească pe Floricică.

— O poezie! şopteau piticii. O să auzim o poezie. Floricică mai aşteptă puţin ca să se facă linişte deplină. După aceea întinse o mână către balonul ce se îndepărta, îşi drese puţin glasul şi mai spuse o dată:

— Poezie.

Şi începu să recite poezia pe care o compusese chiar atunci:

Uriaşul balon, cu aer umflat,
Nu degeaba în văzduh s-a-nălţat.
Deşi nu-i pasăre călătoare
Prichindelul ştie să zboare.
Totu-i posibil de-acum înainte,
Ce bucurie, avem multă minte!

Vai, ce strigăte au izbucnit! Din nou începură să bată cu toţii din palme. Prichindeii l-au tras pe Floricică de pe acoperiş, şi l-au purtat pe braţe până acasă, iar prichinduţele rupeau petale de flori şi le presărau peste poet.

Din ziua aceea Floricică deveni atât de celebru, de parcă el ar fi inventat balonul şi ar fi zburat cu el în slăvi. Poezia lui au învăţat-o cu toţii pe de rost şi o cântau pe străzi. Multă vreme în ziua aceea se putea auzi ba ici, ba colo:

Totu-i posibil de-acum înainte,
Ce bucurie, avem multă minte!

« | Cuprins | »

---

Habarnam-cap 7

---

« | Cuprins | »



n dimineaţa următoare Ştietot îşi sculă prietenii mai devreme. De-îndată începură să se pregătească de drum. Şurubel şi Piuliţa îşi îmbrăcară vestoanele de piele.

Vânătorul Glonţişor se încălţă cu cizmele din piele, favoritele lui. Carâmbii acestor cizme ajungeau mai sus de genunchi şi se încheiau deasupra cu catarame. Asemenea cizme erau foarte comode pentru călătorie. Grăbilă îşi îmbrăcă costumul său "fulger". Despre costumul ăsta se cuvine să dăm câteva amănunte. Grăbilă, care se grăbea întotdeauna şi nu-i plăcea să-şi piardă timpul degeaba, născocise un costum special pentru el, care nu avea nici măcar un singur nasture. Se ştie doar că la îmbrăcat sau la dezbrăcat cel mai mult timp se pierde pentru descheiatul şi încheiatul nasturilor.

Costumul lui Grăbilă nu era format din cămaşă şi pantaloni: acestea erau împreunate într-un singur tot, ceva de felul salopetei. Salopeta se încheia sus, cu un singur buton, aşezat spre ceafa. Era de-ajuns să desfaci butonul şi, ca prin farmec, întregul costum cădea de pe umeri şi se lăsa fulgerător la picioare. Gogoaşă cel rotofei îşi îmbrăcă costumul de zile mari. El preţuia cel mai mult la un costum buzunarele. Pentru el costumul era cu atât mai bun cu cât avea mai multe buzunare. Cel mai luxos costum al său avea şaptesprezece buzunare.

Vestonul avea zece buzunare: două la piept, două pe poale, două pe laturi, trei în interior şi un buzunar secret pe spate. Pantalonii aveau: două buzunare în faţă, două la spate, două lateral şi un buzunar jos, la genunchi. În viaţa obişnuită astfel de costume, cu şaptesprezece buzunare, din care unul la genunchi, poţi întâlni numai la operatorii de film.

Limonadă se găti într-un costum în carouri. El purta întotdeauna costume în carouri. Şi pantalonii erau în carouri, şi vestonul în carouri, şi şapca tot în carouri.

Ori de câte ori îl vedeau de departe, piticii spuneau:

Priviţi, uitaţi-vă, vine tabla de şah!

Probabil se găti în costumul de schi pe care-l socotea foarte comod pentru călătorie.

Posibil îmbrăcă o flanea în dungi jambiere în dungi, iar în jurul gâtului îşi înfăşură un fular în dungi. Cu asemenea costum era dungat din cap până-n picioare, încât văzându-l de departe ziceai că-i o saltea în dungi, nu Posibil.

Într-un cuvânt, toţi s-au îmbrăcat cu ce-au putut, numai Zăpăcilă, care avea obiceiul să-şi arunce lucrurile pe unde nimerea, nu reuşi cu nici un chip să-şi găsească vestonul. Şi şapca şi-o băgase pe undeva, aşa că, oricât a căutat-o, n-a găsit-o pe nicăieri. În cele din urmă dădu, sub pat, peste căciula de iarnă, cu urechi.

Pictorul Acuarelă hotărî să picteze tot ceea ce va vedea în timpul călătoriei. El îşi luă vopselele şi pensula şi le aşeză din timp în coşul balonului. Guslă se hotărî să ia cu sine piculina. Doctorul Pilulă îşi luă mica farmacie portativă şi o puse de asemenea în coş, sub bancă. Asta era o treabă foarte bine gândită, deoarece în timpul călătoriei s-ar fi putut îmbolnăvi cineva.

Încă înainte de ora şase dimineaţa se adunase acolo aproape întregul oraş. Mulţi dintre cei care vroiau să vadă zborul se căţăraseră pe garduri şi pe acoperişurile caselor.

Grăbilă fu cel dintâi care intră în coş şi-şi alese locul cel mai comod. În urma lui urcă Habarnam.

— Uitaţi-vă, strigau spectatorii adunaţi înjur, au şi început să se aşeze!

— Voi de ce v-aţi suit în coş? spuse Ştietot. Daţi-vă jos, e încă prea devreme.

— De ce e prea devreme? Doar suntem gata de zbor, răspunse Habarnam.

— Ce pricepi tu! înainte de toate balonul trebuie umplut cu aer cald.

— De ce cu aer cald? întrebă Grăbilă.

— Pentru că acrul cald e mai uşor decât cel rece şi întotdeauna se ridică. Când vom umple balonul cu aer cald, acest aer cald se va înălţa şi va trage după el balonul, lămuri Ştietot.

— Aaa, înseamnă că mai trebuie şi aer cald! zise tărăgănat Habarnam şi apoi împreună cu Grăbilă se dădură jos din coş.

— Uitaţi-vă, strigă cineva de pe acoperişul casei vecine, se dau jos! S-au răzgândit, nu mai zboară.

— Vezi bine că s-au răzgândit, li se răspunse de pe alt acoperiş. Parcă poţi zbura cu un astfel de balon! Asta-i o înşelătorie şi nimic altceva!

În acest timp Ştietot le porunci piticilor să umple câţiva saci cu nisip şi să-i pună în coş. Îndată Grăbilă, Tăcutul, Probabil şi alţi prichindei se repeziră să toarne nisip în saci şi să-i care în coş.

— Asta ce-o mai fi? se întrebau unii pe alţii spectatorii. De ce pun saci cu nisip în coş?

— Ei, ce nevoie aveţi de saci cu nisip? strigă Cărbunaş, care şedea călare pe gard.

— De-aia! Ca să-i aruncăm în capul vostru când o să ne ridicăm, răspunse Habarnam.

Bineînţeles, Habarnam nu ştia nici el de ce era nevoie de saci cu nisip. Zisese şi el aşa, într-o doară.

— Dar mai întâi ridicaţi-vă! strigă Cărbunaş. Prichindelul Fărâmiţă, care stătea pe gard lângă Cărbunaş, spuse:

— Probabil că le c frică şi trimit să zboare, în locul lor, sacii cu nisip.

Cei din jur izbucniră în râs:

— Vezi bine că le e frică! Numai că de ce să le fie frică? Oricum, balonul n-o să zboare.

— Ce să fie ultima oară?

— Ei, vor mânca pentru ultima oară, pe urmă îşi vor lua zborul, balonul va crăpa şi ei vor muri.

— Nu-ţi fie teamă, n-o să crape, îi spuse Cărbunaş. Pentru ca să crape ar trebui mai întâi sa zboare, dar ăsta, după cum vezi, zace în acelaşi loc de o săptămână încheiată şi nu zboară nicăieri.

— Acum însă o să zboare, răspunse Ţintişoara care venise cu Gâzuţa să vadă balonul zburând.

Îndată toţi privitorii începură să discute cu aprindere. Dacă cineva spunea că balonul o să zboare, altcineva îl contrazicea imediat că n-o să zboare, iar dacă unul zicea că nu va zbura, i se răspundea pe dată că va zbura. Se stârni o asemenea gălăgie că nu se mai auzea nimic. Pe unul dintre acoperişuri doi prichindei s-au luat chiar la bătaie, atât de aprinsă era discuţia. Abia i-au potolit udându-i cu apă.

Între timp aerul din cazan se încălzise suficient şi Ştietot socoti că e momentul să se înceapă umplerea balonului cu aer fierbinte. Dar pentru a-l umple cu aer fierbinte, trebuia mai întâi golit de aerul rece. Ştietot se apropie de balon şi dezlegă sfoara cu care legase strâns tubul de cauciuc. Cu un şuierat puternic aerul rece începu să iasă din balon. Piticii, care discutau dacă zborul va avea loc sau nu, se întoarseră şi văzură cum balonul începe să se micşoreze cu repeziciune. El se muie, se zbârci întocmai ca o pară uscată şi dispăru în fundul coşului. Acolo unde mai-nainte uriaşul balon apărea în toată splendoarea sa, acum nu era decât un coş acoperit cu o plasă.

Şuierul se opri şi imediat răsună un hohot general de râs. Râdeau cu toţii: şi cei care spuseseră că balonul va zbura, şi cei care spuseseră că nu va zbura, iar Peticel, prietenul lui Habarnam, de atâta râs s-a rostogolit de pe acoperiş şi şi-a făcut un cucui la ceafa. Doctorul Pilulă a fost nevoit să-l trateze şi să-i ungă cucuiul cu iod.

— Halal zbor! se striga de jur împrejur. Halal balonul lui Ştietot! L-au dichisit o săptămână întreagă, iar el n-a avut de lucru şi-a crăpat. Asta zic şi eu distracţie! În viaţa mea nu mi-a fost dat să râd atâta!

Însă Ştietot nici de aceasta dată n-a luat în seamă ironiile. El puse cazanul în legătură cu balonul printr-o ţeavă lungă şi porunci să fie acţionată pompa ataşată la capacul cazanului. În cazan începu să pătrundă aer proaspăt, în vreme ce aerul încălzit trecea prin ţeavă direct în balon. Treptat, balonul de sub plasă devenea mai mare, şi începu să iasă din coş.

— Priviţi, se bucurau spectatorii, îl umflă din nou! Tare suciţi mai sunt! Că doar iarăşi o să crape.

Nimeni nu mai credea că balonul avea să zboare. Iar între timp balonul se făcuse încă şi mai mare, ieşi pe jumătate din coş, arătând întocmai ca un pepene uriaş pe o farfurioară. Dintr-o dată băgară de seamă că încet-încet, balonul se ridică tot mai sus şi întinde plasa cu care era legat de coş; scoaseră cu toţii strigăte de uimire. Vedea oricine că de data asta nimeni nu-l mai trăgea de frânghie în sus.

— Ura! strigă Romaniţa şi chiar bătu din palme.

— Nu zbiera! se răsti la ea Cărbunaş.

— Doar şi-a luat cu adevărat zborul!

— Încă nu şi-a luat cu adevărat zborul. Nu vezi că e legat de coş? Parcă va putea ridica coşul şi încă cu piticii în el!

Chiar atunci Cărbunaş observă că balonul, devenind şi mai mare, se ridicase mult de tot şi coşul se desprinsese de pământ. Nu se mai putu abţine şi strigă din toată puterea:

— Ţineţi-l! Nu vedeţi că-şi ia zborul? Ce faceţi?

Dar balonul nu zbură, deoarece era legat zdravăn de tufa de alun. Coşul se săltă doar puţin deasupra pământului.

— Ura-a! răsună din toate părţile. Ura! Bravo, Ştietot! Halal balonul lui Ştietot! Dar cu ce l-au umflat, oare? Cu abur, probabil.

Acum credeau cu toţii că balonul va zbura.

« | Cuprins | »

---